Istoria arhitecturii moderne din România nu poate fi înțeleasă fără numele lui Marcel Iancu. Pictor, arhitect, grafician, eseist și designer, acesta a fost una dintre cele mai complexe personalități artistice ale secolului al XX-lea. Deși în străinătate este considerat unul dintre întemeietorii mișcării dadaiste și un pionier al modernismului european, în România contribuția sa rămâne, de multe ori, insuficient cunoscută de publicul larg.

Artistul care a adus modernitatea europeană în București

Puțini bucureșteni știu că multe dintre vilele elegante construite în perioada interbelică și considerate astăzi repere ale arhitecturii moderniste îi poartă semnătura. Marcel Iancu nu a fost doar un arhitect talentat, ci un vizionar care a schimbat felul în care era înțeleasă locuința urbană, aducând în Capitală principiile funcționalismului și ale arhitecturii occidentale.

Născut la București, la 24 mai 1895, într-o familie evreiască înstărită, Marcel Iancu și-a manifestat încă din copilărie interesul pentru desen și pictură. Primele lecții le-a primit de la pictorul Iosif Iser, unul dintre artiștii importanți ai începutului de secol XX. În paralel cu pasiunea pentru arte plastice, tânărul Iancu s-a apropiat de literatura de avangardă.

Încă din perioada liceului, alături de Tristan Tzara și Ion Vinea, fondează în 1912 revista „Simbol”, publicație care avea să devină una dintre primele expresii ale modernismului românesc. Deși existența revistei a fost scurtă, ea a reunit tineri intelectuali care aveau să influențeze decisiv cultura europeană.

În 1915 pleacă la Zürich pentru a studia arhitectura la Institutul Politehnic, iar doi ani mai târziu absolvă Academia de Arhitectură din oraș. Mutarea în Elveția avea să îi schimbe complet destinul artistic.

În timpul Primului Război Mondial, Zürich devenise locul de întâlnire al artiștilor și intelectualilor refugiați din întreaga Europă. Aici funcționa celebrul Cabaret Voltaire, spațiul în care se năștea una dintre cele mai radicale mișcări artistice ale secolului XX: dadaismul.

Marcel Iancu participă activ la aceste întâlniri, îl reîntâlnește pe Tristan Tzara și îi cunoaște pe Hans Arp și pe ceilalți artiști care aveau să schimbe istoria artei moderne. Nu este un simplu spectator, ci unul dintre inițiatorii fenomenului dadaist.

În această perioadă creează măști pentru spectacolele experimentale, afișe, ilustrații și decoruri, scrie texte teoretice și susține conferințe despre noile direcții ale artei. Printre cele mai cunoscute lucrări grafice ale sale se numără afișul primei expoziții DADA organizate la Zürich și cel dedicat expoziției de cubism și artă africană.

Spiritul său creator merge însă dincolo de provocarea artistică specifică dadaismului. Marcel Iancu începe să privească arta ca pe un instrument capabil să transforme societatea și spațiul în care oamenii trăiesc.

În 1919 participă la înființarea grupului „Artiștii radicali”, alături de Hans Arp și Alberto Giacometti, promovând ideea unei arte cu rol social, capabile să influențeze viața cotidiană și dezvoltarea orașelor.

După o perioadă petrecută la Paris, între 1920 și 1922, se distanțează treptat de direcția pe care o luase dadaismul. Refuză apropierea de suprarealism și începe să fie atras de rigoarea constructivismului și de filosofia Bauhaus, care propunea o îmbinare armonioasă între artă, funcționalitate și tehnică. Această schimbare avea să îi definească întreaga carieră de arhitect.

Arhitectul care a reinventat locuința modernă din București

Revenirea lui Marcel Iancu în România, în 1922, coincide cu una dintre cele mai dinamice perioade din dezvoltarea Bucureștiului. Capitala se extinde rapid, apar cartiere noi, iar burghezia începe să caute locuințe moderne, adaptate stilului de viață occidental.

Marcel Iancu înțelege imediat că orașul oferă terenul ideal pentru aplicarea principiilor arhitecturii moderne pe care le studiase în Elveția și Franța.

În paralel cu activitatea artistică, se implică în cercul revistei „Contimporanul”, condusă de poetul Ion Vinea. Revista devine principalul promotor al avangardei românești, iar prin intermediul ei publicul român intră în contact cu cele mai importante curente culturale europene.

Iancu contribuie nu doar cu texte și ilustrații, ci și cu idei privind rolul arhitecturii în societatea modernă. Pentru el, clădirile nu trebuiau să fie simple construcții decorative, ci spații funcționale, adaptate nevoilor reale ale oamenilor.

Împreună cu fratele său pune bazele companiei Biroul de Studii Moderne, prin intermediul căreia proiectează unele dintre cele mai importante locuințe moderniste din București.

În numai aproximativ cincisprezece ani realizează peste 40 de proiecte arhitecturale, majoritatea vile și imobile de locuințe.

Influențele cubismului, constructivismului și ale arhitectului Le Corbusier sunt evidente, însă Marcel Iancu nu copiază modele occidentale. El adaptează modernismul la realitățile Bucureștiului și creează un stil propriu.

Casele sale renunță aproape complet la ornamentația excesivă specifică arhitecturii eclectice. Fațadele devin simple și geometrice. Ferestrele sunt ample, pentru a permite luminii naturale să pătrundă în interior.

Acoperișurile în pantă sunt înlocuite de terase circulabile. Liniile drepte predomină, iar simetria clasică este abandonată în favoarea unei compoziții dinamice. În interior, spațiile sunt gândite pentru confort și funcționalitate.

Introduce pereți de sticlă, uși glisante și compartimentări flexibile, elemente considerate revoluționare pentru Bucureștiul anilor '20. Una dintre cele mai reprezentative construcții este Vila Fuchs, ridicată în 1927 pe strada Negustori pentru un comerciant de vinuri.

Aspectul complet diferit al clădirii produce uimire în cartier. Mai târziu, Marcel Iancu își amintea cu umor reacțiile locuitorilor, care erau convinși că noua construcție reprezenta un laborator și nu o locuință. Succesul acestei vile deschide drumul unei întregi serii de proiecte moderne.

Urmează Imobilul Hermann Iancu, unde arhitectul locuiește o perioadă, Imobilul Bazaltin și Casa Juster, realizată în 1929, una dintre cele mai cunoscute opere ale sale. Toate aceste clădiri demonstrează aceeași preocupare pentru funcționalitate și pentru integrarea armonioasă a spațiilor interioare cu exteriorul.

În concepția lui Marcel Iancu, confortul nu trebuia să fie un privilegiu rezervat celor bogați. El considera că arhitectura modernă trebuie să ofere locuințe eficiente, luminoase și accesibile, fără ornamentații inutile.

În paginile revistei „Contimporanul”, arhitectul explica faptul că arta modernă redase arhitecturii statutul de artă vie și că noul confort nu mai era dependent de opulență. Pentru el, frumusețea provenea din proporții, lumină și funcționalitate, nu din decorațiuni costisitoare.

Avangardistul care a schimbat definitiv imaginea Bucureștiului

În paralel cu activitatea de arhitect, Marcel Iancu a rămas unul dintre cei mai activi promotori ai avangardei artistice din România. În anii interbelici s-a implicat în numeroase grupări și cercuri culturale care urmăreau sincronizarea artei românești cu marile curente europene. A fost membru al grupării „Arta Nouă”, apoi al „Grupului de Artă” și al celebrului „Criterion”, unde a colaborat cu artiști precum M.H. Maxy, Victor Brauner, Mattis Teutsch, Corneliu Michailescu, Milita Petrașcu sau Margareta Sterian.

În aceeași perioadă, Marcel Iancu a devenit una dintre figurile centrale ale revistei „Contimporanul”, cea mai importantă publicație românească dedicată modernismului. Nu s-a limitat la publicarea de articole și ilustrații, ci a contribuit la organizarea unor expoziții și conferințe care au adus la București personalități de prim rang ale artei europene.

Grație relațiilor pe care și le construise în perioada petrecută la Zürich și Paris, în Capitală au ajuns artiști precum Paul Klee, Hans Arp sau Filippo Tommaso Marinetti, fondatorul futurismului italian. Pentru lumea artistică românească, astfel de întâlniri reprezentau un contact direct cu cele mai importante idei care circulau în Europa.

Marcel Iancu nu era însă un adept al avangardei cu orice preț. După entuziasmul tinereții, începe să privească tot mai critic excesele dadaismului. Considera că o mișcare artistică revoluționară își pierde forța în momentul în care devine o simplă modă sau o rețetă repetată mecanic. Din acest motiv se îndepărtează treptat de Tristan Tzara și de direcția pe care o luase dadaismul după Primul Război Mondial.

În schimb, se apropie de principiile constructivismului și de spiritul școlii Bauhaus, unde disciplina, funcționalitatea și colaborarea dintre arte reprezentau valorile fundamentale. Pentru Marcel Iancu, modernitatea nu însemna distrugerea tradiției, ci transformarea ei într-un limbaj adaptat prezentului.

Această filozofie se regăsește și în felul în care privea arhitectura românească. Într-un articol publicat în 1935, el critica încercările artificiale de a inventa un „stil național” prin copierea elementelor istorice. În opinia sa, o arhitectură autentic românească nu putea apărea prin imitarea trecutului, ci prin adaptarea firească a construcțiilor la climă, la modul de viață și la nevoile reale ale societății.

Afirmația sa potrivit căreia „a iubi trecutul nu înseamnă a paraliza viața” avea să devină una dintre cele mai cunoscute idei ale sale despre urbanism. Marcel Iancu susținea că respectul pentru patrimoniu nu trebuie să împiedice evoluția orașului și că fiecare generație are obligația de a crea propria arhitectură.

Astăzi, această perspectivă este considerată surprinzător de actuală, într-o perioadă în care dezvoltarea urbană încearcă să găsească un echilibru între conservarea patrimoniului și nevoile unei societăți moderne.

Exilul, recunoașterea internațională și moștenirea unui vizionar

Anul 1941 marchează o ruptură dramatică în viața lui Marcel Iancu. Odată cu aplicarea legislației antievreiești în România, artistul decide să părăsească țara împreună cu familia și se stabilește în Palestina, teritoriu aflat atunci sub administrație britanică. Pentru România, plecarea sa a însemnat pierderea unuia dintre cei mai importanți arhitecți ai generației interbelice.

Emigrarea a pus practic capăt activității sale de proiectare a locuințelor private. În București lăsase în urmă peste patruzeci de clădiri și o reputație solidă de arhitect inovator. În noua sa patrie, contextul era diferit, iar firma pe care o dezvoltase alături de fratele său nu mai putea fi continuată.

Cu toate acestea, Marcel Iancu și-a găsit rapid locul în viața culturală a viitorului stat Israel. A lucrat în cadrul serviciului de urbanism al orașului Tel Aviv, apoi în Ministerul Muncii, unde a fost implicat în proiecte de restaurare și conservare a unor importante centre istorice, precum Jaffa, Lod și Ramla.

În paralel, a proiectat parcuri naționale, a realizat scenografie pentru prestigiosul Teatru Habimah și a predat pictura în mai multe instituții de artă. Chiar dacă arhitectura nu a mai ocupat primul loc în activitatea sa, preocuparea pentru organizarea spațiului și pentru relația dintre artă și comunitate a rămas constantă.

Cel mai ambițios proiect al acestei perioade avea să fie fondarea, în 1953, a satului artistic Ein Hod, situat în apropiere de Haifa. Marcel Iancu a imaginat acest loc ca pe o comunitate în care pictorii, sculptorii, arhitecții și meșteșugarii să poată crea împreună, într-un spațiu dedicat exclusiv artei.

Ein Hod există și astăzi și este considerat unul dintre cele mai importante centre artistice din Israel. În 1983, cu un an înaintea morții sale, aici a fost inaugurat Muzeul Janco-Dada, instituție dedicată atât creației lui Marcel Iancu, cât și istoriei mișcării dadaiste.

Recunoașterea internațională nu a întârziat să apară. După stabilirea în Israel, artistul a organizat peste treizeci de expoziții personale în orașe precum Tel Aviv, Haifa, Zürich, Basel, Paris, Milano și New York. În 1952 a reprezentat Israelul la Bienala de la Veneția, una dintre cele mai importante manifestări artistice din lume.

Consacrarea definitivă a venit în 1967, când i-a fost acordat prestigiosul Premiu Israel, una dintre cele mai înalte distincții culturale ale statului israelian, pentru întreaga activitate artistică.

Pictura sa a continuat să evolueze permanent. Marcel Iancu a refuzat să rămână captiv unui singur stil și a experimentat constant, trecând de la influențele cubiste la expresionism, apoi la compoziții abstracte și reliefuri policrome. Criticii au remarcat mereu energia cromatică a lucrărilor sale, motiv pentru care a fost supranumit „Dionysos al culorilor”, iar alții l-au numit „descoperitorul algebrei picturale”.

În același timp, tablourile sale au abordat și teme neobișnuite pentru România interbelică. Marcel Iancu a pictat scene inspirate din lumea periferică a marilor orașe, inclusiv subiecte considerate atunci tabu, precum universul bordelurilor. Curajul de a explora astfel de teme demonstrează încă o dată dorința sa de a depăși convențiile și de a privi realitatea fără prejudecăți.

Înainte de emigrare, participase deja la Expoziția Internațională de Artă Futuristă de la Roma, la invitația lui Marinetti, precum și la Expoziția Internațională de la Paris din 1937. Ultima sa expoziție organizată în România a avut loc în 1939.

Marcel Iancu s-a stins din viață la 21 aprilie 1984, la Tel Aviv, cu doar câteva săptămâni înainte de a împlini 89 de ani. Lăsa în urmă o operă impresionantă, întinsă pe aproape șapte decenii de creație, și o influență care depășea cu mult granițele unei singure discipline artistice.

Privind retrospectiv, este dificil să îl încadrăm într-o singură categorie. A fost pictor, arhitect, grafician, scenograf, eseist, designer de mobilier și de interior, profesor și teoretician al artei. A contribuit la nașterea dadaismului, a promovat constructivismul și a introdus arhitectura modernă în București într-un moment în care orașul era dominat încă de eclectism și de influențele istorice.

Numeroasele sale vile și imobile din Capitală rămân mărturii ale unei epoci în care arhitectura începea să privilegieze lumina, funcționalitatea și simplitatea. Fațadele curate, acoperișurile-terasă, ferestrele generoase și planurile interioare flexibile propuse de Marcel Iancu au deschis drumul modernismului românesc și au influențat generațiile următoare de arhitecți.

Nu întâmplător, scriitorul Jacques Costin îl numea „autorul moral al modernismului” în arhitectura românească. Formula surprinde poate cel mai bine rolul pe care l-a avut în transformarea Bucureștiului: nu doar acela de proiectant al unor clădiri remarcabile, ci de creator al unei noi mentalități despre oraș și despre felul în care oamenii trebuie să locuiască.

Astăzi, când multe dintre clădirile sale sunt considerate monumente de arhitectură modernă, iar opera sa artistică este prezentă în muzee și colecții din întreaga lume, Marcel Iancu rămâne una dintre cele mai importante personalități pe care le-a dat Bucureștiul. Moștenirea sa demonstrează că modernitatea nu înseamnă ruperea de trecut, ci curajul de a imagina viitorul.

Citește și: Arhitecți care au modelat Bucureștiul: Ion Mincu, „părintele” stilului neoromânesc, și-a construit propria casă cu bani împrumutați de la Primărie