Mahalaua Sfântul Elefterie din București a cunoscut o dezvoltare semnificativă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX, mai ales după Primul Război Mondial. Această expansiune a făcut ca vechea biserică, Sfântul Elefterie – Vechi, să devină neîncăpătoare pentru numărul tot mai mare de credincioși care doreau să participe la slujbe.

Nevoia unei noi biserici

Conștientă de această problemă, adunarea parohială, condusă de preotul Mihail Bulacu, s-a întrunit pe 20 aprilie 1934 și a decis construirea unei noi biserici, potrivită pentru nevoile comunității în creștere. 

Răspunsul enoriașilor a fost imediat și generos. Printre cei mai remarcabili donatori s-au numărat generalul Ion Georgescu (1884–1956), cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, și soția sa Smaranda, care au oferit suma de 100.000 de lei. 

Alte fonduri au fost strânse prin vânzarea terenurilor parohiale și prin contribuțiile altor membri devotați ai comunității.

Planificarea și viziunea arhitecturală

La 31 martie 1935, cea mai mare adunare parohială din istoria Sfântului Elefterie s-a reunit în Aula Magna a Facultății de Medicină din București. Datorită unui ecran și a unui aparat de proiecție oferite de profesorul Francisc Rainer, participanții au putut viziona planurile color ale noii biserici, realizate voluntar de profesorul Constantin Iotzu (1884–1962), viitor decan al Facultății de Arhitectură din București.

Proiectul lui Iotzu a fost inspirat de marile biserici bizantine, în special Sfânta Sofia, și de bisericile muntene din secolul al XVI-lea, precum Biserica Domnească Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeș. 

Biserica propusă urma să fie cea mai spațioasă din Capitală, cu o suprafață de 343 m², cu 70% mai mare decât cea mai mare biserică a acelei perioade, Catedrala Sfântul Spiridon – Nou. O caracteristică unică a proiectului era prezența a trei altare: unul central și două laterale. Planul color original se păstrează și astăzi în cancelaria parohială.

Construcția și punerea pietrei de temelie

Cu sprijinul enoriașilor asigurat, s-a organizat un concurs între principalele firme de construcții din București pentru a desemna executantul lucrării. Contractul a fost câștigat de Societatea „Clădirea Românească”, în timp ce profesorul Iotzu a supravegheat proiectul în calitate de arhitect coordonator.

Inginerul-șef Dumitru Marcu (1884–1942), pionier al tehnicii betonului armat și responsabil de construcția Catedralei Ortodoxe din Cluj-Napoca, a condus execuția lucrării. Calitatea construcției a fost remarcabilă, astfel încât clădirea a rezistat fără nicio deteriorare cutremurului din 10 noiembrie 1940.

Întârzieri din cauza celui de-al Doilea Război Mondial

Pe 29 iunie 1935 a avut loc ceremonia de sfințire a pietrei de temelie, la care au participat Episcopul Veniamin Pocitan (1870–1955), delegat al Patriarhului Miron Cristea, numeroși clerici, preoți slujitori și personalități civile. 

Răspunsurile liturgice au fost date de corul Bisericii Domnița Bălașa, condus de profesorul Ioan D. Chirescu. Momentul a fost consemnat într-un document de temelie scris pe două foi de pergament, una introdusă într-un tub metalic și așezată sub fundația bisericii, iar cealaltă păstrată în altar. Documentul sublinia unitatea, devotamentul și credința care au ghidat enoriașii în construirea acestui locaș sfânt.

Construcția avansa rapid când, în 1940, lucrările au fost întrerupte din cauza intrării României în cel de-al Doilea Război Mondial. La acel moment, clădirea era finalizată la roșu, cu acoperișul montat și exteriorul finisat din cărămidă aparentă. 

Deteriorările cauzate de schije în timpul războiului au fost reparate abia în 1967. Lucrările de finisare, inclusiv pictura, sculptura și mobilierul, necesitau timp și fonduri considerabile. Patriarhul Justinian Marina (1948–1977) a avut un rol esențial, sprijinind și coordonând finalizarea bisericii.

Realizarea artistică

Pictura bisericii a început în 1959, sub supravegherea Patriarhului Justinian, fiind executată inițial de pictorul Vasile Rudeanu (m. 1965), care a folosit tehnica frescă în locul celei în ulei. Rudeanu a realizat mai întâi schițe la dimensiune naturală pe carton, apoi le-a transferat pe pereții bisericii, pictând aproximativ 1.300 m², inclusiv Sfântul Altar, cupola principală și arcadele din jurul scenei Învierii Domnului, înainte de a muri.

Opera sa a fost continuată de pictorul Iosif Keber (m. 1989), care între 1966 și 1971 a finalizat restul de 1.250 m², inclusiv scenele Nașterii Domnului, arcada Sfântului Altar și bolta de deasupra cafasului. 

De asemenea, iconarul Stan Hermeneanu a realizat icoanele mai mici în ulei. Pictura a fost finanțată parțial de Arhiepiscopia Bucureștilor și parțial din donațiile personale ale Patriarhului Justinian Marina.

Arhiepiscopia a suportat integral costul mobilierului bisericii, inclusiv cele trei catapetesme din lemn de cireș, tronurile arhierești și soclurile din marmură, realizate de maestrul Grigore Dumitrescu. Patriarhul Justinian a supervizat personal amplasarea amvoanelor de deasupra icoanelor Sfinților Apostoli Petru și Pavel, conform proiectelor arhitectului Gheorghe Naumescu.

Iluminatul și sistemul electric

Planul de iluminat a fost realizat de inginerul Octavian Mateșiu din cadrul Administrației Patriarhale, care a înlocuit și instalația electrică învechită cu fire de cupru. Interiorul era iluminat de trei policandre mari, în stil brâncovenesc, completând candelele și accentuând frumusețea bisericii.

Finalizarea și sfințirea

După aproape patruzeci de ani de eforturi, biserica a fost finalizată și sfințită pe 29 iunie 1971. Slujba a fost oficiată de Patriarhul Justinian Marina, împreună cu Episcopul Antonie Ploieșteanul și un sobor de preoți, inclusiv parohul Mihail Bulacu și colegii săi Atanasie Preda și Octavian Popescu. 

Patriarhul a sfințit altarul central, Episcopul Antonie pe cel din dreapta, iar preotul Alexandru Ionescu pe altarul din stânga. Credincioșii au fost invitați să treacă prin Sfântul Altar, iar la ora 11:00 a fost săvârșită Sfânta Liturghie.

Ca semn de recunoștință, enoriașii i-au oferit Patriarhului Justinian un portret în straie arhierești, cu Biserica Sfântul Elefterie Nou în fundal, păstrat la Mănăstirea Radu Vodă. Pisania bisericii, amplasată deasupra intrării, consemnează contribuțiile enoriașilor, rolul preotului Mihail Bulacu și întreruperile cauzate de război, menționând sfințirea finală după 36 de ani.

Provocări și restaurări

Biserica a suferit daune minore în urma cutremurului din 4 martie 1977, mai ales la turla Pantocratorului. 

Consolidarea și restaurarea au avut loc între 1977 și 1983, cu sprijinul Arhiepiscopiei și al consiliului parohial. Pictura a fost curățată, iar biserica resfințită pe 1 februarie 1981.

Un reper de importanță eclesiastică și culturală

Biserica Sfântul Elefterie Nou a devenit unul dintre principalele monumente de artă bisericească din București. De-a lungul timpului, a fost vizitată de personalități religioase importante, precum Patriarhul Ecumenic Athenagoras I (1948–1972) și Arhiepiscopul Canterbury Michael Ramsey (1961–1974).

Construcția sa, desfășurată pe aproape patruzeci de ani, stă mărturie pentru devotamentul, credința și generozitatea bucureștenilor. 

Născută din dragostea și donațiile enoriașilor, ghidată de clerici dedicați și finalizată sub supravegherea Patriarhului Justinian Marina, biserica nu este doar un loc de închinare, ci și o bijuterie a patrimoniului arhitectural și artistic al orașului.

Prin măreția sa, semnificația istorică și rolul spiritual, Biserica Sfântul Elefterie Nou continuă să fie un simbol viu al devotamentului parohiei, păstrând memoria generațiilor de români credincioși și celebrând angajamentul lor față de Dumnezeu și comunitate.

Citește și: Biserica Domnița Bălașa, moștenirea Brâncovenilor. Singurul lăcaș sfânt din Capitală în care nu s-au oficiat niciodată înmormântări