În inima Bucureștiului, aproape de intersecția Străzii Mihai Eminescu cu Bulevardul Dacia și Calea Moșilor, se află Biserica Sfântul Silvestru, o mărturie vie a credinței și a iubirii părintești. Situată pe strada cu același nume, la numărul 36, această biserică reprezintă un reper important în istoria spirituală și arhitecturală a orașului. Denumirea sa provine cel mai probabil de la mahalaua Silvestru, locul unde jupân Pârvan și soția sa, Stanca, au ridicat prima biserică în anul 1743. Potrivit monografiei preotului Chiriac Bidoianu, mahalaua purta deja numele de Silvestru, astfel că biserica a preluat, inevitabil, această denumire.

Originea ctitoriei

Povestea ridicării bisericii este una de durere și devoțiune. Jupân Pârvan și jupâneasa Stanca, negustori bogați cu prăvălie lângă Curtea Domnească, au fost loviți de o tragedie copleșitoare: ciuma le-a răpus cei șapte copii. Dorind să le cinstească memoria și să lase un simbol al credinței lor, cei doi ctitori au zidit o biserică în anul 1743. 

Pisania originală atestă: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu îndemnarea Duhului Sfânt, ziditu-s-a această sfântă și dumnezeiască Biserică… și s-au zidit în zilele Prea Luminatului Domnitor Constantin V.V., cu toată cheltuiala robului lui Dumnezeu jupân Pârvan și de jupâneasa dumnealui Stanca. 

Să fie veșnică pomenirea dumnealor și părinților lor în veac, în anul 1743 Iulie 15.” Această ctitorie rămâne un simbol al iubirii părintești și al credinței în mijlocul suferinței.

Reconstrucția secolului XIX

În 1836, nevoia unei noi biserici s-a făcut simțită. Clădirea veche fusese afectată de cutremurele din 1802 și 1829 și devenise neîncăpătoare pentru comunitatea în creștere. Eforturile inițiate de frații Ilie și Dimitrie Stamatiu și alți binefăcători au fost întrerupte de cutremurul din 1838, care a distrus vechea construcție. 

Totuși, inițiativa a fost reluată rapid, și o biserică dreptunghiulară, cu o cupolă centrală și turlă pentru clopot deasupra intrării, a fost ridicată până la 15 martie 1839, în zilele domnitorului Alexandru Ghica. Pisania de la intrare consemnează: „…s-a făcut de iznoavă după cum se vede, ca să fie acelor care au miluit spre sufleteasca mântuire și veșnica pomenire…”

Renovările secolului XX

Amprenta timpului și efectele cutremurelor au impus noi lucrări de restaurare. La începutul secolului XX, protoiereul și epitropii Ion Procopie Dumitrescu și Ioniță Filipescu, împreună cu parohul Chiriac Bidoianu, au supervizat reconstrucția bisericii, planurile aparținând arhitectului Dimitrie Maimarolu, iar execuția lucrărilor fiind supravegheată de arh. 

Paul Petricu. Pisania amintește că biserica, în forma sa actuală, a fost reconstruită și mărită între 1904 și 1907, sub domnia regelui Carol I și mitropolitul primat Iosif Gheorghian.

Interiorul și pictura

Interiorul bisericii a fost îmbogățit cu elemente artistice remarcabile. Catapeteasma din 1839, lucrată de meșterul Chircol, a fost poleită și pictată de Costin Petrescu, cel mai mare pictor al vremii. 

Mobila sculptată în lemn de stejar de C. M. Babic datează din 1906, iar mozaicul policrom care acoperă întreaga biserică, cu excepția Sfântului Altar, a fost realizat de Tomassini. 

Pictura murală, în ulei și în stil neo-bizantin, reflectă rafinamentul epocii și grandoarea spirituală a locașului. Turla Pantocratorului, afectată de cutremurele din 1977 și 1986, a fost restaurată între 1997-1998 de către parohul Constantin Galeriu și pictată de maestrul Ion Grigorescu.

Arhitectura și materialele

Biserica este o construcție impunătoare, de 30x13,5 metri, cu două turnuri de peste pronaos și o turla mare peste naos, inspirate de arhitectura Mănăstirii Curtea de Argeș. Turnurile și turla au acoperișuri în formă de calote semisferice cu nervuri și o cornișă care urmează arcele ferestrelor înguste. 

Intrarea principală este prevăzută cu un pridvor baldachin, cu arcadă susținută de coloane corintice. Interiorul bisericii impresionează prin două șiruri de coloane pictate, decorate floral, cu capiteluri aurite, care susțin bolta cilindrică longitudinală. 

Nava naosului are abside semicirculare laterale, iar biserica este ridicată pe un soclu înalt din piatră, fiind încununată de o cornișă fin ornamentată.

Clopotnița și anexele

Clopotnița datează din 1860 și a fost reconstruită în stil neoclasic în 1879, cu un ceas cu patru cadrane. Deteriorată de cutremurul din 1977, a fost reconstruită între 1980 și 1983, păstrându-și arhitectura inițială. 

În jurul bisericii se află două case parohiale, datate 1908 și 1927, iar în grădina de nord se găsesc mormintele preoților Gheorghe Georgescu-Silvestru și Constantin Galeriu, precum și o Cruce Centenară din 2007, comemorând 100 de ani de existență a bisericii.

Obiecte liturgice și moaște

Biserica deține obiecte de mare valoare, inclusiv icoane praznicare din secolul XIX și începutul secolului XVIII, potire, suporturi de candelă, irmologhion și evanghelii vechi. 

Cel mai de preț odor este o părticică din moaștele Sfântului Silvestru, episcop al Romei între 314-335, încrustată într-o cruce aurită și dăruită de Patriarhul Teoctist în 2002. Această relicvă a fost adusă în biserică la 3 noiembrie 2002 și reprezintă o comoară spirituală pentru comunitate.

Semnificație și simbol

Biserica Sfântul Silvestru nu este doar un edificiu religios, ci un simbol al iubirii părintești și al credinței ce depășește suferința. Ridicată de jupân Pârvan și soția sa în memoria celor șapte copii răpuși de ciumă, biserica a fost de-a lungul secolelor un loc de rugăciune, reculegere și devoțiune. 

Arhitectura impunătoare, pictura neo-bizantină, obiectele liturgice valoroase și moaștele Sfântului Silvestru transformă acest locaș într-un veritabil monument național și simbol al rezistenței spirituale a comunității bucureștene.

Citește și: Biserica Alba din București, 300 de ani de istorie. Cum a luat naștere cel mai frumos lăcaș sfânt de pe Calea Victoriei