Biserica Albă din București, cunoscută și sub hramul Sfântul Nicolae – Albă, este un lăcaș cu peste 300 de ani de istorie, care și-a păstrat farmecul, semnificația spirituală și frumusețea artistică, trecând prin numeroase încercări, reconstrucții și restaurări. Vom parcurge istoria ei, din primele așezări, până la forma de astăzi, pentru a înțelege cum s-a născut și cum s-a menținut „cea mai frumoasă biserică de pe Calea Victoriei”.

De la începuturi la demolare și reconstrucție

Pe locul unde se află astăzi Biserica Albă exista, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o biserică mai veche, zidită de preotul Neagu Dârvaș, jupâneasa Rada și jupâneasa Vișa. Ea era cunoscută sub numele de „Biserica Popa Dârvaș” sau „Biserica Vișichii”.

Ruinele zidurilor altarului, ale catapetesmei și naosului de la această primă construcție au fost identificate în săpăturile arheologice din 2012, iar altarul vechii biserici se află pe locul pronaosului actualei biserici. De asemenea, o icoană datând din 1702, dedicată Sfântului Nicolae și semnată de Simeon zugravul, păstrează inscripția care atestă existența vechiului lăcaș.

În prima parte a secolului al XIX-lea, biserica inițială a suferit daune semnificative din cauza cutremurelor, în special cele din 1802 și 1808. Din aceste motive, și pentru că starea clădirii devenise precară, aceasta a fost reclădită în anul 1827 de marele clucer Nicolae Trăsnea împreună cu soția sa Maria. 

S-a ridicat atunci o nouă biserică pe temelii, care să înlocuiască vechea construcție deteriorată. Renovarea din 1827 a fost un moment esențial, moment în care biserica și-a primit și numele de Biserica Albă, denumire care apoi s-a păstrat până azi.

Caracteristici arhitecturale și elemente artistice

Biserica Albă are un plan uninav, cu dimensiunile aproximative de 30,3 metri lungime și 9,60 metri lățime. Absida altarului este semicirculară, decroșată, iar deasupra pronaosului se află un turn clopotniță. 

Turla Pantocrator domnește deasupra naosului, sprijinită pe arce, într-un spațiu generos. Pronaosul actual, un vestibul cu o adâncime redusă de aproximativ doi metri, s-a conturat în urma lucrărilor din 1871-1873, când pronaosul inițial a fost împărțit și modificat.

Unul dintre cele mai deosebite elemente este catapeteasma, realizată din lemn de tei, sculptată cu multă măiestrie, în stil ce amintește de școala brâncovenească. 

Aceasta este o adevărată capodoperă în lemn, și este completată de picturile murale ce datează din anul 1873, realizate de pictorul Gheorghe Tattarescu. Mobilierul bisericii, ferestrele, pardoselile și alte elemente de interior contribuie și ele la atmosfera aparte a locașului.

Transformări, săpături și restaurări

Începând cu secolul al XIX-lea și până în prezent, Biserica Albă a fost supusă unor intervenții succesive de reparație și întreținere. În anul 1873 s-a făcut o reparație radicală în urma uzurii și a solicitărilor timpului: s-au refăcut acoperișul, ferestrele, turlele, pardoseala, mobilierul, s-a zugrăvit interiorul și s-au făcut alte ajustări necesare. 

În secolul XX, biserica a trecut prin mai multe reparații, atât interioare cât și exterioare, în diferiți ani: 1909, 1914, 1941, 1945, 1964, 1977, 1988, iar în perioada 2012-2014 s-au desfășurat lucrări de consolidare structurală, restaurare a picturii, restaurarea iconostasului, mobilierului și vitraliilor. Săpăturile din 2012 au scos la iveală vestigii importante: ruine ale bisericii vechi, dar și un cimitir vechi în jurul locașului, care atestă continuitatea locului ca spațiu sacru și comunitar.

Iconostasul merită o atenție aparte. Restaurările moderne au redat sculptura și decorul său în detaliu, readuse la cromatica originală, cu lemn aurit peste fond alb-ivoriu. 

Despre proveniența exactă a iconostasului există ipoteze: una spune că acesta ar fi fost comandat împreună cu biserica din 1827, alta că ar fi provenit de la metocul Episcopiei Râmnicului când a fost demolat, și ar data din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. 

Stilul său sculptural, cu motive florale, fructe, împletituri și figuri de animale – mai rar utilizate în contextul bisericilor românești – îl fac o piesă de patrimoniu valoroasă.

Hramuri, semnificație spirituală și importanță urbană

Biserica Albă are trei hramuri: Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Prooroc Ilie și Sfântul Mucenic Haralambie. Aceasta reflectă rolul spiritual pe care îl are în viața comunității, fiind loc de rugăciune, de sărbători și de întâlnire a credincioșilor. 

Amplasată pe Calea Victoriei, la numărul 110, în Sectorul 1 al Bucureștiului, Biserica Albă este un punct de reper vizual și spiritual. În mijlocul agitației urbane, este un loc care aduce liniște, adăpostește credința, dar și arta, cultura și memoria comunității. 

Restaurările recente au ajutat ca biserica să își recâștige frumusețea și să poată fi vizitată, admirată și folosită în slujbă în condiții corespunzătoare celor mai înalte exigențe.

Cum arată azi lăcașul și ce reprezintă pentru București

Astăzi, Biserica Albă este un monument istoric de arhitectură care îmbină mai multe epoci artistice și mai multe straturi istorice: fundația și structura de bază din 1827, pictura murală din 1873, mobilierul și iconostasul cu componente din secolul al XVIII-lea, decor sculptural elaborat și o atmosferă de liniște spirituală în mijlocul Bucureștiului. 

Restaurările recente au vizat nu doar aspectul estetic, ci și stabilitatea structurii și autenticitatea detaliilor artistice. Este un loc vizitat de enoriași și turiști, apreciat pentru eleganța sa sobru-luminoasă, pentru modul cum arta sacră, sculptura și pictura se îmbină într-o armonie, și pentru faptul că păstrează continuitatea spirituală a locului de credință vechi de sute de ani.

În cei peste trei secole de existență, Biserica Albă a trecut prin numeroase încercări: cutremure, degradări, uitare, dar și renaștere prin oameni dedicați – ctitori, preoți, credincioși, restauratori. 

Reconstrucția din 1827, intervențiile din 1873 și toate restaurările din secolul XX și începutul secolului XXI au fost expresii ale dragostei pentru credință și patrimoniu. Biserica Albă nu este doar o clădire, ci o punte între trecut și prezent, între oamenii care își caută liniștea și înălțarea sufletească într-o capitală mereu în mișcare.

Citește și: Biserica Domnița Bălașa, moștenirea Brâncovenilor. Singurul lăcaș sfânt din Capitală în care nu s-au oficiat niciodată înmormântări