Clara Haskil rămâne una dintre cele mai impresionante și paradoxale figuri din istoria muzicii clasice universale. Născută la București, apreciată tardiv, fragilă fizic, dar uriașă artistic, pianista a trăit o viață dominată de suferință, discreție și o fidelitate absolută față de muzică. Deși a urcat pe cele mai mari scene ale lumii, a rămas o prezență modestă, aproape timidă, iar gloria i-a venit abia după decenii de eforturi și încercări. Istoria ei este una a geniului pur, recunoscut de spirite la fel de strălucite, precum Charlie Chaplin, care a inclus-o într-un trio select al geniilor absolute ale secolului XX.

Rădăcinile bucureștene ale unui talent ieșit din comun

Clara Haskil s-a născut la 7 ianuarie 1895, la București, într-o familie de evrei sefarzi. Mediul familial i-a oferit o educație solidă și o deschidere timpurie către artă, însă nimeni nu putea anticipa amploarea talentului său. De la vârste foarte fragede, copilul a demonstrat o sensibilitate muzicală ieșită din comun, reușind să reproducă la pian fragmente muzicale complexe doar după ce le auzea o singură dată.

Excepționalitatea ei a fost observată rapid, iar una dintre primele personalități care i-au recunoscut valoarea a fost Regina Elisabeta a României, cunoscută în lumea literară sub pseudonimul Carmen Sylva. Impresionată de harul copilului, regina a decis să o sprijine financiar și moral, deschizându-i drumul către o educație muzicală de elită. Astfel, la doar șase ani, Clara Haskil devine studentă a Conservatorului din București, un fapt rar chiar și pentru acele vremuri.

Formarea muzicală între Viena și Paris

La vârsta de șapte ani, Clara părăsește România pentru a-și continua studiile la Viena, unde începe să lucreze cu profesorul Richard Robert, unul dintre cei mai respectați pedagogi ai vremii. Această perioadă a fost esențială pentru formarea ei tehnică, oferindu-i o rigoare clasică și o disciplină care aveau să-i definească stilul interpretativ.

În anul 1905, la doar zece ani, susține primul său concert public, interpretând fără partituri, un gest care dovedea nu doar memorie extraordinară, ci și o înțelegere profundă a muzicii. Tot în acea perioadă, este admisă la Conservatorul din Paris, unde studiază sub îndrumarea celebrului Alfred Cortot. Relația cu acesta nu a fost lipsită de tensiuni, Cortot adresându-i la un moment dat un reproș dur, afirmând că ar cânta „ca o femeie de serviciu”. Departe de a o descuraja definitiv, episodul a contribuit la consolidarea unei voințe interioare care avea să o ajute să meargă mai departe.

Un rol decisiv în maturizarea ei artistică l-a avut întâlnirea cu profesorul Joseph Morpain, care a înțeles natura profundă a talentului Clarei și a ajutat-o să-și găsească propria voce interpretativă, bazată pe sinceritate, claritate și respect absolut față de partitură.

Dubla performanță și consacrarea timpurie

Clara Haskil a studiat în paralel pianul și vioara, demonstrând o versatilitate rar întâlnită. În anul 1910, absolvă Conservatorul din Paris cu Premiul I la ambele instrumente, o performanță care ar fi trebuit să-i asigure o carieră fulminantă. Totuși, destinul avea alte planuri.

Deși era deja recunoscută în cercurile academice, debutul ei public pe marile scene a fost întârziat de o combinație nefericită de probleme de sănătate, lipsă de sprijin managerial și o timiditate aproape paralizantă în fața publicului. În ciuda acestor obstacole, Clara Haskil era deja considerată de cunoscători drept una dintre cele mai rafinate interprete ale lui Wolfgang Amadeus Mozart, o reputație care avea să se consolideze în deceniile următoare.

Suferința fizică și lupta cu propriul corp

Unul dintre paradoxurile vieții Clarei Haskil a fost contrastul dintre perfecțiunea artistică și fragilitatea fizică. Din punct de vedere anatomic, pianista avea un avantaj rar: putea cuprinde 12 clape între arătător și degetul mic, o deschidere excepțională a mâinii. Acest atu tehnic era însă contrabalansat de probleme de sănătate severe.

A suferit de tuberculoză osoasă, boală care a obligat-o să poarte un corset de ghips pentru perioade îndelungate. În timpul Primului Război Mondial, a fost imobilizată la pat, în localitatea Berk din nordul Franței. Mai târziu, în 1942, a trecut printr-o intervenție chirurgicală extrem de delicată pentru extirparea unei tumori care îi presa nervul optic, amenințându-i vederea și, implicit, cariera.

O carieră fragmentată și colaborări ilustre

Între anii 1909 și 1938, Clara Haskil a concertat relativ puțin, apărând mai ales în recitaluri de caritate sau în evenimente punctuale. A cântat la Ateneul Român din București, dar și în orașe precum Lausanne, Geneva, Londra, New York, Bruxelles sau Philadelphia. A urcat pe scenă alături de nume uriașe ale muzicii, precum Pablo Casals, George Enescu, Leopold Stokowski, Eugene Isaye sau Nikita Magaloff.

George Enescu a fost unul dintre marii ei admiratori, apreciind profunzimea emoțională și finețea interpretărilor sale. Totodată, Clara a fost o apropiată a lui Dinu Lipatti, întâlnirea lor din 1936, la Paris, marcând începutul unei prietenii artistice și umane excepționale.

Prietenia cu Dinu Lipatti și recunoașterea tardivă

Relația dintre Clara Haskil și Dinu Lipatti a fost una de o intensitate rară. Lipatti o admira profund și îi recunoștea deschis superioritatea în interpretarea concertelor mozartiene. Într-o scrisoare din 8 septembrie 1949, el îi mărturisea cu sinceritate că ar deveni fără ezitare elevul ei, considerând-o o artistă desăvârșită.

Moartea prematură a lui Dinu Lipatti, la 2 decembrie 1950, a afectat-o profund pe Clara, care a resimțit dispariția prietenului său ca pe o pierdere personală și artistică ireparabilă. Paradoxal, chiar în acea perioadă, cariera ei începea să cunoască adevărata consacrare.

Apogeul artistic și triumful internațional

În 1950, Clara Haskil îl întâlnește pe violonistul Arthur Grumiaux, alături de care formează un duet legendar. Colaborarea lor a avut un impact major asupra percepției publicului și a criticii, aducându-i recunoașterea mult așteptată. Între 1952 și 1957, pianista susține aproximativ 80 de concerte pe sezon, pe cele mai prestigioase scene ale lumii.

Anul 1956, dedicat aniversării a 200 de ani de la nașterea lui Mozart, a reprezentat un moment de vârf. La Festivalul de la Salzburg, Clara Haskil interpretează Concertul nr. 20 în re minor, obținând un succes răsunător. Tot atunci, pornește într-un turneu de trei săptămâni alături de Herbert von Karajan, care îi aduce consacrarea definitivă.

Recunoașteri, distincții și admirație unanimă

În 1957, Guvernul Franței îi acordă Legiunea de Onoare în grad de Cavaler, distincție sărbătorită în primăvara anului următor la Manoir du Ban, reședința prietenului său Charlie Chaplin. Chaplin avea să declare că a întâlnit doar trei genii în viața sa: Winston Churchill, Albert Einstein și Clara Haskil.

Pianista a primit de trei ori Marele Premiu al Discului din partea Academiei Charles Cros, în 1953, 1956 și 1957, acesta din urmă împreună cu Arthur Grumiaux. Mari muzicieni ai lumii au elogiat-o fără rezerve, Rudolf Serkin numind-o „Clara cea perfectă”, iar Tatyana Nikolayeva izbucnind în lacrimi la prima audiție.

Sfârșitul tragic și moștenirea vie

La 6 decembrie 1960, Clara Haskil sosește în Gara Centrală din Bruxelles pentru un concert, alături de sora sa Lili și de Arthur Grumiaux. O căzătură accidentală îi provoacă o lovitură gravă la cap, iar pianista se stinge din viață a doua zi, pe 7 decembrie, cu puțin înainte de a împlini 66 de ani. Este înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Montparnasse din Paris.

Moștenirea ei continuă să inspire generații. În 1962 a fost fondată Asociația Clara Haskil, iar din 1963, la Vevey, are loc Concursul Internațional de Pian Clara Haskil. Din 2014, la Sibiu, se desfășoară anual Festivalul Internațional Clara Haskil, readucând în atenția publicului român figura uneia dintre cele mai mari pianiste ale lumii.

Sursă FOTO: Facebook Istoria românilor în culori

Citește și: Istoria lui Dinu Lipatti, geniul muzicii românești. Cel mai mare pianist român a murit la vârsta hristică