Ceata lui Nălucă, cei mai cunoscuți haiduci ai Bucureștiului secolului XIX, furau de la boieri și trăiau în canale”
By Bucharest Team
- Articole
În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Bucureștiul era un oraș plin de contraste. Departe de imaginea unui centru liniștit, capitala Țării Românești era un loc unde luxul boieresc se amesteca cu mizeria mahalalelor, iar liniștea sărbătorilor era deseori spartă de zgomotul jafurilor și al revoltelor.
Bucureștiul tulbure al începutului de secol XIX
Atmosfera de Crăciun și Anul Nou nu aducea doar colinde și urări, ci și teamă: tâlharii profitau de neatenția celor înstăriți, iar în acest tablou sumbru s-a conturat legenda uneia dintre cele mai temute cete de haiduci – Ceata lui Nălucă.
Acești oameni, considerați de unii răufăcători și de alții eroi populari, au rămas în istorie pentru curajul, ingeniozitatea și metodele lor neașteptat de moderne.
Nălucă și Grozea – liderii unei bande de temut
În centrul poveștii stă Tunsu, liderul care a primit supranumele „Nălucă” datorită abilității sale de a dispărea fără urmă după fiecare lovitură. Alături de el, tovarășul său de încredere, Grozea, completa un duo care a scris istorie în Bucureștiul începutului de secol XIX.
Cei doi nu erau tâlhari obișnuiți. Nu atacau la întâmplare, ci ținteau direct cele mai bogate familii boierești. Planurile lor erau minuțios pregătite, bazate pe observație, deghizare și mai ales pe exploatarea unei infrastructuri pe care autoritățile o ignorau: canalele subterane ale orașului.
Bogăția boierilor și atracția jafurilor
În jurul anilor 1800, Bucureștiul era aproape matematic împărțit între moșii boierești. În centrul orașului se ridicau casele și palatele logofeților, vornicilor și altor dregători ai vremii. Aici, între ziduri groase și porți ferecate, se păstrau averi impresionante: bijuterii, odoare de preț, cufere cu monede și documente de proprietate.
Unul dintre cei mai bogați era logofătul Manolache, un personaj cunoscut pentru colecțiile sale fabuloase. Averea sa stârnea invidia multora și, inevitabil, atenția haiducilor.
Jaful de Anul Nou – o lovitură legendară
Pe 1 ianuarie 1829, în toiul urărilor de Anul Nou, Tunsu și Grozea au pus la cale una dintre cele mai îndrăznețe acțiuni din istoria Bucureștiului. Îmbrăcați în straie simple, cu fețele pictate în culori festive, au bătut la poarta logofătului Manolache, pretinzând că sunt colindători.
Găzduit cu bunăvoință, „alaiul” de urători s-a transformat rapid într-un coșmar. Scoțând armele, cei doi haiduci l-au forțat pe logofăt să le predea averea: bani, bijuterii și acte de proprietate. Totul s-a petrecut cu o rapiditate uluitoare, fără ca slujitorii sau vecinii să bănuiască ce se întâmplă în spatele ușilor.
Secretul reușitei lor nu a fost doar deghizarea, ci și planul de retragere.
Canalele Bucureștiului – scăparea perfectă
Tunsu și Grozea cunoșteau ca în palmă rețeaua de coridoare subterane a orașului. Aceste tuneluri, înalte de aproape trei metri și late de doi, fuseseră construite pentru scurgerea apelor și alte nevoi edilitare.
În zona Panduri, unde se afla casa logofătului Manolache, rețeaua era deosebit de bogată. Haiducii au dispărut pe acolo cu prada, lăsând autoritățile să caute zadarnic urmele lor la suprafață. De aici și renumele lui Tunsu: părea că se volatilizează, asemenea unei năluci.
O strategie simplă și eficientă
Metoda cetei era întotdeauna aceeași: observație atentă a caselor boierești, alegerea momentului potrivit – de regulă sărbătorile, când vigilența era scăzută –, deghizare ingenioasă și retragere prin canale. Simplitatea planului ascundea, însă, o mare inteligență și un curaj aparte.
Parteneriatul dintre Tunsu și Grozea s-a consolidat cu câțiva ani înainte de jaful asupra lui Manolache. Amândoi disprețuiau luxul boieresc și vedeau în acțiunile lor o formă de răzbunare împotriva unei societăți nedrepte, care privilegia câțiva și lăsa marea majoritate în sărăcie.
Haiduci sau simpli tâlhari?
Nu există dovezi clare că Tunsu și Grozea ar fi împărțit prada cu oamenii săraci, așa cum fac eroii din balade. Totuși, atitudinea lor și țintele alese sugerau o formă de protest împotriva inegalităților sociale.
Mulți locuitori ai mahalalelor îi priveau cu simpatie. Povesteau în șoaptă despre isprăvile lor, le ascundeau uneori urmele și chiar le ofereau adăpost. Într-o epocă în care corupția boierească era la ordinea zilei, iar țăranul de rând trăia în mizerie, figura haiducului devenea un simbol al rezistenței tăcute.
Ecouri în folclor și în memoria populară
Jaful asupra logofătului Manolache a rămas celebru nu doar prin valoarea prăzii, ci și prin ingeniozitatea execuției. De atunci, numele Cetei lui Nălucă a intrat în folclorul urban, inspirând teamă, dar și fascinație.
Oamenii povesteau că Tunsu și Grozea erau „spirite libere” care nu puteau fi prinse. Cântece și povești populare îi transformau în personaje aproape mitice.
Autorități neputincioase
În ciuda eforturilor, dregătorii orașului nu au reușit niciodată să-i prindă pe Tunsu și Grozea în flagrant. Canalele le ofereau un avantaj imbatabil, iar complicitatea tacită a populației îi făcea greu de urmărit.
La un moment dat, se pare că au părăsit Bucureștiul, fie pentru a scăpa de urmărire, fie pentru a începe o viață nouă în anonimat.
Soarta lor finală rămâne necunoscută: poate au murit în alte confruntări, poate au fost uciși de rivali sau poate au îmbătrânit liniștiți într-un sat uitat. Misterul nu face decât să adauge un strat de legendă poveștii lor.
Dispariția coridoarelor și moștenirea lor
Rețelele de tuneluri pe care le-au folosit au fost astupate sau distruse odată cu modernizarea orașului, în deceniile următoare. Totuși, mulți bucureșteni cred și astăzi că o parte dintre ele există încă, ascunse sub asfalt și clădiri.
Legenda Cetei lui Nălucă rămâne vie, evocată în istoriile orașului și în cercetările pasionaților de mistere urbane.
Haiducia ca fenomen social
Povestea lui Tunsu și a cetei sale nu este doar o întâmplare spectaculoasă, ci și un simptom al unei epoci. Într-o societate profund divizată, unde puterea și averea erau concentrate în mâinile câtorva familii boierești, iar restul populației trăia în lipsuri, haiducia era percepută ca o formă de justiție alternativă.
Chiar dacă faptele lor erau crime, mulți le priveau ca pe o răzbunare legitimă împotriva nedreptății. De aceea, istoria îi păstrează nu doar ca pe niște tâlhari, ci ca pe simboluri ale unei rebeliuni mocnite.
Între istorie și legendă
Astăzi, privind înapoi spre Bucureștiul secolului XIX, putem înțelege mai bine de ce Ceata lui Nălucă a devenit un nume legendar. Tunsu și Grozea au demonstrat că, atunci când societatea e marcată de inegalități extreme, chiar și criminalitatea poate căpăta o aură romantică.
Povestea lor, împletită din realitate, folclor și mister, continuă să fascineze. Ei nu au fost doar niște jefuitori iscusiți, ci și oglinda unei epoci în care oamenii simpli aveau nevoie de eroi – chiar dacă acești eroi sfidau legea.
În memoria colectivă a Bucureștiului, Nălucă și ceata sa rămân figuri simbolice, amintind că dincolo de zidurile groase ale boierilor și de canalele ascunse sub oraș, pulsa mereu dorința de dreptate și libertate.
