Petre Țuțea este una dintre cele mai complexe și controversate personalități ale culturii române din secolul XX. Filosof, eseist, economist, fost funcționar în ministere-cheie ale statului român, legionar în perioada interbelică, deținut politic vreme de treisprezece ani și, în ultimele decenii de viață, un personaj aproape legendar, Petre Țuțea rămâne în memoria colectivă prin inteligența sa sclipitoare, prin vorbele memorabile rostite într-un stil inconfundabil și prin destinul său marcat de suferință și demnitate. Drumul lui, de la tinerețea marcată de idei de stânga până la atașamentul final față de liberalism și credința profundă în Dumnezeu, vorbește despre o personalitate în permanentă transformare, în căutarea adevărului, a libertății și a unui sens moral superior.

Viața timpurie și formarea intelectuală

Petre Țuțea s-a născut la 6 octombrie 1902, în satul Boteni din Muscel, județul Argeș. A copilărit într-un mediu rural tradițional, însă pasiunea pentru studiu și dorința de a depăși limitele lumii în care se născuse l-au purtat de timpuriu spre orașele în care a primit educația ce avea să-i structureze destinul. 

A urmat liceul la Câmpulung Muscel, apoi la Cluj, oraș universitar vibrant, unde s-a conturat tot mai clar interesul său pentru filozofie, politică și literatură.

A continuat studiile la Facultatea de Drept din Cluj, obținând titlul de doctor în științe juridice. În perioada studenției era un comunist convins, colaborând cu revista „Stânga”, publicație în care scria cu entuziasmul specific unui tânăr intelectual dornic să reformeze lumea. 

Această etapă, deși ulterior renegată, a reprezentat primul contact al lui Țuțea cu marile ideologii ale timpului, plasându-l în centrul frământărilor doctrinare ale unei generații.

Cariera în ministere și apropierea de elita culturală interbelică

După terminarea studiilor, Petre Țuțea a fost angajat la Ministerul Economiei Naționale, instituție în cadrul căreia a activat mulți ani. În acest timp a fost trimis în misiuni oficiale la Berlin, Budapesta și Moscova, călătorii care i-au schimbat radical perspectiva asupra politicii europene și a rolului României în contextul interbelic.

Revenit în țară, Țuțea a pătruns în cercul exclusivist al elitei culturale românești. S-a apropiat de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica și alți intelectuali de marcă, oameni care i-au influențat decisiv viziunea filozofică și politică. Colaborarea cu revista „Cuvântul”, condusă de Nae Ionescu, i-a marcat profund evoluția ulterioară, determinându-l să abandoneze ideologia de stânga și să se orienteze spre dreapta, până la adeziunea la Mișcarea Legionară.

Această trecere radicală, asemenea unui arc între extremități, reflectă complexitatea unei personalități aflate mereu în căutarea unei construcții spirituale stabile, a unei ordini morale și a unei identități naționale profunde.

Funcțiile publice înainte de arestare

În cadrul Guvernului Național-Legionar, Petre Țuțea a ocupat funcția de director în Ministerul Economiei Naționale. În perioada 1940–1944 a fost șef de secție în Ministerul Războiului, iar între 1944 și 1948 a revenit ca director de studii în Ministerul Economiei Naționale.

Această perioadă a fost una de intensitate politică majoră, marcată de război, schimbări radicale și instabilitate. Odată cu instaurarea regimului comunist, pozițiile sale anterioare, atât politice, cât și intelectuale, aveau să fie folosite împotriva sa.

Anchete, condamnare și anii de închisoare

După cel de-al Doilea Război Mondial, Petre Țuțea a fost anchetat timp de cinci ani, în stare de arest, iar în 1956 a fost condamnat definitiv. A urmat o perioadă de treisprezece ani de detenție politică, petrecută în închisorile Malmaison, Aiud, Jilava și Ocnele Mari.

În temniță, Țuțea a continuat să fie un orator strălucit. Ținea adevărate lecții de filozofie, făcând paralele între Platon și Hristos, între păgânism și creștinism. Despre faima sa în rândul anchetatorilor avea să scrie Andrei Pleșu, relatând o scenă cutremurătoare în care un ofițer se lăuda colegilor: 

„Ascultă, eu l-am anchetat și pe Țuțea!”. Această afirmație, pentru călău, era un fel de legitimare a profesionalismului, o „încununare” sinistră care arată cât de temut și respectat era Țuțea ca adversar ideologic.

Eliberat în 1964, cu sănătatea fragilizată, Țuțea s-a mutat într-o garsonieră modestă de lângă parcul Cișmigiu. Aici a creat un fel de „școală” informală, plimbându-se prin parc cu tinerii și explicându-le diferența dintre lumina soarelui la răsărit și la apus, dintre prostie și spirit, dintre necredință și credință.

Viața sub supravegherea Securității și popularitatea după 1989

Chiar și după eliberare, Țuțea a rămas o țintă a Securității. Era urmărit permanent, i s-au înscenat acuzații false, iar la un moment dat a fost arestat pentru „speculă”, o vină niciodată demonstrată. Supraviețuia din articole publicate sub pseudonim și din mesele gratuite oferite de cantina Uniunii Scriitorilor.

După Revoluția din 1989, însă, Petre Țuțea a devenit o figură publică fascinantă. Zeci de jurnaliști îi treceau pragul, iar în lumea culturală se vorbea tot mai mult despre „țuțism”, un curent inspirat de modul său unic de a interpreta realitatea. Liderul manifestațiilor studențești din 1990, Marian Munteanu, se declara discipolul său.

Deși a publicat câteva cărți, Țuțea a rămas memorabil mai ales prin vorbele sale, multe dintre ele devenite emblematice. Ultimul său ghinion, după cum scria Andrei Pleșu, a fost că a devenit un personaj „mediatic” târziu, într-o perioadă în care uzura fizică și psihică nu mai putea fi compensată nici de genialitatea lui nativă.

De la stânga la dreapta și, în cele din urmă, spre liberalism

Drumul politic al lui Petre Țuțea a fost sinuos. În tinerețe, era comunist fervent, iar mai târziu, sub influența lui Nae Ionescu, a devenit legionar. Însă, la bătrânețe, se definea cu umor amar ca „liberal”.

Explicația lui era celebră: „Dacă a urcat până la mine ditamai animalul, din delicatețe... i-am semnat adeziunea”. „Animalul” era Dan Amedeo Lăzărescu, unul dintre fondatorii PNL după Revoluție, care urcase opt etaje pe jos pentru a-l convinge pe Țuțea să se înscrie în partid.

Spre finalul vieții, Țuțea a accentuat mereu importanța credinței. Una dintre comparațiile sale celebre vorbește despre diferența dintre omul credincios și ateu: „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu — baba e om, iar laureatul e dihor”.

Moare la 3 decembrie 1991, la vârsta de 89 de ani. Drumul spre locul de veci din Boteni l-a făcut într-un car tras de boi — sau vaci, după cum afirmă martorii —, iar transportul de la București s-a făcut, simbolic și tragic, cu o mașină de morcovi.

Unde se află strada Petre Țuțea în București

Strada Petre Țuțea se află în Sectorul 1 al Capitalei, în cartierul Domenii, într-o zonă liniștită, cu străzi scurte și elegante, numită adesea „cartierul oamenilor de cultură”, unde multe artere poartă numele unor personalități importante ale României. 

Atribuirea numelui lui Țuțea unei străzi din această parte a orașului reprezintă o recunoaștere a rolului său în cultura română și un omagiu adus unei vieți marcate de suferință, curaj și inteligență strălucitoare.

Citește și: Cine a fost Ion Câmpineanu și de ce are o stradă cu numele său în centrul Bucureștiului