În București există numeroase străzi care poartă numele unor oameni politici, scriitori, arhitecți sau artiști care au contribuit la transformarea societății românești. Printre acestea se află și Strada Pictor Ion Negulici, din Sectorul 1, un nume care trimite la una dintre personalitățile complexe ale generației pașoptiste. Ion D. Negulici nu a fost însă doar un pictor. A fost desenator, litograf, traducător, publicist și participant activ la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Într-o epocă în care arta românească ieșea treptat din tradiția miniaturistă și a portretului de tipar oriental, Negulici a încercat să aducă în Principate modele artistice moderne, pe care le cunoscuse în timpul studiilor din străinătate. Muzeele și lucrările de specialitate îl includ astăzi între reprezentanții importanți ai artei românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Destinul său a fost însă mult mai scurt decât ar fi lăsat să se întrevadă amploarea preocupărilor sale. Bolnav de ftizie, implicat în mișcarea revoluționară de la 1848 și obligat ulterior să ia drumul exilului, Negulici a murit la Constantinopol în 1851, la numai 39 de ani.

Copilul din Câmpulung care a ajuns la Sfântul Sava

Ion D. Negulici s-a născut în 1812, la Câmpulung Muscel, într-o familie de preot, tatăl său fiind Dimitrie Negulici. Primele noțiuni de desen și pictură le-a deprins în mediul local, într-o școală în care se practica zugrăvirea icoanelor. Această formare inițială avea să fie depășită ulterior prin contactul cu arta occidentală, însă reprezintă punctul de plecare al unuia dintre artiștii care aveau să contribuie la modernizarea picturii românești.

Tânărul Negulici a ajuns apoi la București, unde a studiat la Colegiul Sfântul Sava. Instituția era unul dintre importantele centre de formare intelectuală ale generației care avea să joace un rol major în transformările politice și culturale de la mijlocul secolului al XIX-lea. Sursele biografice îl plasează aici în compania unor tineri precum Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza, iar contactul cu mediul intelectual bucureștean l-a apropiat de ideile reformatoare care circulau în epocă. Colegiul Sfântul Sava îl include, de altfel, pe Ioan D. Negulici în rândul personalităților asociate instituției.

În București, Negulici a urmat și cursurile Școlii de Arte Decorative înființate de Ana Rosetti. În 1830 a plecat la Iași, unde timp de aproximativ patru ani a studiat pictura cu Niccolò Livaditti, unul dintre artiștii importanți ai mediului moldovenesc din acea perioadă.

Formarea lui nu s-a oprit însă în Principate. Deși era deja bolnav de ftizie, Negulici a plecat pentru studii în străinătate, beneficiind de sprijinul Eforiei Școalelor. A ajuns la Atena și Paris, iar la Paris a lucrat în mediul academic al pictorilor Léon Cogniet și Michel Martin Drolling. Din cauza dificultăților materiale nu a rămas mult timp în capitala Franței și s-a îndreptat spre Viena, unde s-a specializat în litografie.

La Viena l-a întâlnit pe Constantin Daniel Rosenthal, pictorul care avea să devină, la rândul său, una dintre figurile artistice asociate Revoluției de la 1848. Negulici l-a convins să vină în Țara Românească, contribuind astfel la legătura dintre generația de artiști formați în Occident și mediul cultural și revoluționar din Principate.

Un pictor care a depășit tradiția portretului

Ion Negulici este important în istoria artei românești și pentru varietatea preocupărilor sale. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, portretul ocupa un loc important în activitatea artiștilor din Principate, însă Negulici a încercat să lărgească această perspectivă. A realizat portrete, desene, litografii, acuarele și peisaje, contribuind la desprinderea picturii românești de formulele tradiționale.

Printre personalitățile pe care le-a portretizat se numără Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell, Cezar Bolliac, Dimitrie C. Brătianu, Alexandru Zanne și Constantin Daniel Rosenthal. Portretele sale au astăzi și o importantă valoare documentară, deoarece păstrează imaginea unor oameni care au avut un rol esențial în viața politică și culturală a generației de la 1848. Muzeul Național de Istorie a României păstrează, între altele, un autoportret al artistului, lucrare clasificată în Patrimoniul Cultural Național ca tezaur în 2019.

Negulici a pictat și peisaje, gen care nu avea încă o tradiție consolidată în arta românească a vremii. Una dintre lucrările sale cunoscute este Peisaj din Câmpulung (Casa natală și Mănăstirea Negru-Vodă), păstrată la Muzeul Național de Artă al României. Pictura, realizată în ulei pe pânză, a fost clasată în Patrimoniul Cultural Național ca tezaur în anul 2014.

A realizat și lucrări în acuarelă, printre care este amintită Femeia în albastru, remarcată pentru transparența tonurilor. Diversitatea tehnicilor folosite arată că Negulici nu poate fi redus la imaginea unui simplu portretist al oamenilor politici ai epocii sale.

Pictor, traducător și colaborator al lui Heliade Rădulescu

Activitatea lui Ion Negulici nu s-a limitat la atelierul de pictură. După revenirea în țară, artistul s-a implicat în proiectele culturale asociate lui Ion Heliade Rădulescu și publicației Curierul Românesc. A realizat desene și litografii, a tradus texte și a scris, contribuind la efortul de educare și culturalizare a publicului.

Sursele biografice îl prezintă drept unul dintre colaboratorii importanți ai lui Heliade Rădulescu, fiind implicat inclusiv în activitatea editorială atunci când acesta lipsea. Negulici a scris proză și teatru, a făcut traduceri și s-a preocupat de problemele limbii române. A elaborat un Vocabular român, destinat explicării neologismelor, și a lucrat la proiecte editoriale prin care urmărea accesul unui public cât mai larg la literatură și cultură.

Un exemplu interesant al acestei activități este traducerea Călătoriilor lui Gulliver dintr-o versiune franceză, pentru care Negulici a realizat și ilustrații inspirate de gravurile lui Grandville. Astfel, pictorul devenea simultan traducător, ilustrator și publicist, ceea ce spune multe despre rolul pe care artiștii și oamenii de cultură îl puteau avea în procesul de modernizare intelectuală a societății românești.

Revoluționarul care a devenit prefect de Prahova

În 1848, parcursul artistic și cultural al lui Negulici a fost întrerupt de evenimentele revoluționare. Membru al societății „Frăția”, el s-a implicat activ în mișcarea pașoptistă și a pus talentul său de artist și publicist în slujba cauzei revoluționare.

În iunie 1848, Negulici a fost numit administrator al județului Prahova, funcție echivalentă cu cea de prefect în administrația modernă. Documentele și cercetările istorice consemnează numirea sa în contextul reorganizării administrației de către guvernul revoluționar. La Ploiești, activitatea sa a fost legată de organizarea noii administrații și de consolidarea structurilor revoluționare.

Perioada în care a condus administrația prahoveană a fost însă foarte scurtă. Revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost înfrântă, iar intervenția trupelor otomane și țariste a schimbat radical situația politică. Negulici a fost nevoit să părăsească țara, refugiindu-se mai întâi în Transilvania și apoi în Imperiul Otoman.

La Ploiești, memoria activității sale de prefect este păstrată și printr-un bust amplasat în apropierea Teatrului Municipal „Toma Caragiu”. Bustul a înlocuit o placă memorială instalată în 1968 pe zidul teatrului, care amintea funcția ocupată de pictor în timpul Revoluției de la 1848.

Ultimii ani în exil și moartea la Constantinopol

Exilul a reprezentat ultima etapă a unei vieți deja marcate de boală. După plecarea din Țara Românească, Negulici a ajuns la Brașov, iar ulterior în Imperiul Otoman. La Bursa, unde a fost trimis în exil, a continuat să lucreze, realizând în special desene și portrete. Sursele istorice menționează și aprecierea de care s-a bucurat din partea sultanului Abdul-Medjid.

Ftizia de care suferea s-a agravat însă. Ion Negulici a murit la Constantinopol, la 5 aprilie 1851. Data este confirmată de cercetări publicate de Muzeul Național de Istorie și de lucrări dedicate biografiei sale, deși unele surse secundare indică alte date din luna aprilie. Cercetarea istorică publicată de Muzeul Național de Istorie menționează explicit că artistul a murit la 5 aprilie 1851 și consemnează informații despre funeraliile sale la Constantinopol.

Moartea sa, la doar 39 de ani, a pus capăt unei activități care cuprinsese pictura, litografia, literatura, publicistica și politica. Tocmai această combinație îl face reprezentativ pentru generația pașoptistă, în care granițele dintre artist, scriitor, publicist și militant politic erau adesea foarte permeabile.

De ce există o Stradă Pictor Ion Negulici în București

Astăzi, memoria lui Ion Negulici este prezentă și în București prin Strada Pictor Ion Negulici, aflată în Sectorul 1. Artera este consemnată oficial în evidența străzilor Sectorului 1 sub această denumire.

Strada face parte dintr-o zonă în care mai multe artere poartă numele unor artiști și personalități culturale, iar denumirea sa îl așază pe Negulici în aceeași memorie urbană a Bucureștiului cu alți pictori importanți. Surse dedicate istoriei străzilor Capitalei îl includ între artiștii plastici care au primit o arteră cu numele lor, alături de Barbu Iscovescu, Constantin Daniel Rosenthal, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu și alții.

Mai mult decât un simplu nume de pe o plăcuță, strada amintește de un personaj care a aparținut simultan mai multor lumi. Negulici a fost artistul care a contribuit la modernizarea picturii românești, omul de cultură implicat în răspândirea cărții și a ideilor moderne și revoluționarul care a acceptat să abandoneze temporar atelierul pentru administrația unei provincii aflate în plină efervescență politică.

Într-o perioadă în care România modernă abia începea să se contureze, Ion Negulici a încercat să participe la transformarea societății prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziție. A pictat chipurile unei generații, a desenat peisajele unei țări care își descoperea identitatea modernă, a tradus și a scris pentru publicul larg, iar în 1848 a intrat direct în mijlocul evenimentelor politice. Faptul că astăzi o stradă din București îi poartă numele este, astfel, legat nu doar de valoarea sa artistică, ci și de locul pe care l-a ocupat în generația care a pregătit România modernă.

Citește și: Cine a fost George Missail și de ce are o stradă cu numele său în București