Figura lui Alexandru Moruzi ocupă un loc aparte în istoria românilor. Spre deosebire de ceilalți domnitori fanarioți, el a rămas în memoria istorică nu doar prin numeroasele sale domnii în Țara Românească și Moldova, ci mai ales prin gestul fără precedent de a cere singur să fie mazilit, plătind o sumă uriașă pentru a fi eliberat de povara tronului. O asemenea atitudine era de neconceput într-o epocă în care domnia era echivalentă cu viața însăși, iar pierderea ei adesea însemna moartea.

Un domnitor fanariot cu un destin unic

Secolul al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea au fost vremuri tulburi pentru Principatele Române. După trădările lui Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, Imperiul Otoman a decis să-și consolideze controlul, aducând pe tron fanarioți – membri ai unor familii grecești sau albaneze extrem de bogate, provenite din cartierul Fanar al Istanbulului. 

Acești domnitori, numiți direct de Poartă, aveau sarcina de a administra țara, de a colecta impozite uriașe și de a menține ordinea, în timp ce își protejau propria avere și poziție politică.

În realitate, domnia fanariotă a adus decădere economică, abuzuri și exploatare. Țăranii erau împovărați de biruri, boierii își sporeau averile, iar țările române deveneau tot mai dependente de Imperiul Otoman.

În acest context de sărăcie și instabilitate, Alexandru Moruzi a încercat, cel puțin în primii ani, să fie un altfel de conducător.

Originea și educația unui fanariot luminat

Alexandru Moruzi s-a născut în 1750 la Istanbul, în cartierul Fanar, într-o familie de rang înalt. Tatăl său, Constantin Moruzi, fusese și el domn al Moldovei, iar mama, Smaranda Sulgearoglu, provenea dintr-o familie la fel de influentă.

Beneficiind de privilegiile unei beizadele, tânărul Alexandru a primit o educație aleasă. A fost elevul lui Tupet, secretarul marelui filosof Voltaire, dar și discipol al altor savanți renumiți, precum Nicolas Varcosi.

Până la maturitate, Moruzi stăpânea șase limbi: franceza, italiana, latina, araba, persana și turca. Era un om cult, pasionat de lectură și posesorul unei biblioteci impresionante. De tânăr, s-a remarcat prin inteligență și diplomație, fiind numit mare dragoman al Imperiului Otoman, un fel de ministru de externe al sultanului. 

În această calitate, între anii 1790 și 1792, a jucat un rol crucial în negocierea păcii de la Șiștov, care a pus capăt războiului ruso-austro-turc.

Tot în tinerețe, în 1776, la doar 26 de ani, Alexandru Moruzi a fost inițiat în loja masonică Saint Andreas din Sibiu, un gest care dovedește legătura sa cu ideile iluministe și curentele de gândire occidentale.

Domniile lui Alexandru Moruzi și dorința de modernizare

După succesul diplomatic, Moruzi a fost numit domn al Moldovei în 1792. Personalitatea sa s-a dovedit complexă: pe de o parte, era un prinț luminat, care își dorea modernizarea țării; pe de altă parte, ca mulți fanarioți, a sfârșit prin a ceda tentațiilor îmbogățirii rapide.

În prima sa domnie în Moldova, Alexandru Moruzi a introdus reforme importante. A construit Casa Apelor la Mănăstirea Golia, prima rețea de alimentare cu apă a Iașului, care capta izvoarele din zona Ciric. Tot el a dispus pavarea ulițelor cu bârne de stejar și pietre de râu, a introdus iluminatul stradal și a organizat străjile urbane, cunoscute sub numele de „culuccii”.

Când a fost numit domn în Țara Românească, în 1793, a continuat aceste inițiative, construind un spital pentru bolnavii de ciumă și o fabrică de hârtie la Afumați – semne clare ale dorinței sale de a aduce o urmă de civilizație într-o societate profund afectată de corupție și războaie.

De la prinț iluminist la domnitor corupt

Totuși, idealurile sale s-au lovit rapid de realitățile crude ale sistemului fanariot. Pentru a-și asigura tronul și loialitatea Porții, Moruzi a fost nevoit să adune sume uriașe, împovărând populația. Într-o perioadă de foamete, a cumpărat ieftin grâul de la țărani și l-a revândut la prețuri uriașe, sporindu-și averea, dar alimentând mizeria poporului.

După 1799, politica sa fiscală a devenit tot mai aspră. A strâns biruri pentru a satisface cererile sultanului, dar și pentru propriile interese. Populația sărăcită trăia în condiții mizere, iar țara era adesea devastată de conflictele dintre turci, ruși și rebelii balcanici.

În acea perioadă, un personaj temut – Osman Pașa Pazvantoglu, pașa de Vidin – a început o serie de atacuri asupra Țării Românești. Trupele sale de cârjalii, mercenari balcanici deveniți bandiți, prădau sate și târguri, lăsând în urmă ruină și foamete.

Pentru a apăra țara, Moruzi a format o armată din arnăuți, panduri și miliții sătești, conduse de Sava Fokianos. Deși a reușit temporar să respingă atacurile, dezastrul economic era total.

Cererea de mazilire și sfârșitul domniei

În fața haosului, a ruinelor și a sărăciei generalizate, Alexandru Moruzi a înțeles că nu mai poate stăpâni situația. Atacurile cârjaliilor, cererile Porții și lipsa de resurse au făcut din domnia sa o povară insuportabilă.

Într-un gest fără precedent, el a cerut singur mazilirea, oferind o mare parte din avere pentru a fi eliberat de tron. Gestul său, unic în istoria românilor, arată nu doar epuizarea unui om prins între două lumi – cea otomană, decadentă și coruptă, și cea românească, sărăcită și neputincioasă –, ci și luciditatea unui intelectual care a înțeles imposibilitatea reformei într-un sistem dominat de abuzuri.

După înlăturarea sa, Alexandru Moruzi a mai fost domn al Moldovei pentru scurt timp, în timpul războiului ruso-turc, încercând să mențină o politică echilibrată între cele două mari puteri. A murit în 1816, lăsând în urmă o moștenire ambiguă: un domnitor cultivat și vizionar, dar și un reprezentant tipic al epocii fanariote.

Moștenirea și memoria lui Alexandru Moruzi

Astăzi, numele lui Alexandru Moruzi se regăsește pe o stradă din centrul Bucureștiului, o dovadă că memoria sa nu s-a pierdut. Deși istoria îl judecă aspru pentru lăcomia și corupția care i-au umbrit domnia, trebuie amintit și rolul său de modernizator și diplomat de excepție.

El a fost un om al contrastelor: educat în spiritul rațiunii și progresului, dar prins într-un sistem politic dominat de corupție și lăcomie. Strada care îi poartă numele amintește, așadar, nu doar de un domnitor fanariot, ci de un simbol al unei epoci de tranziție – un timp al frământărilor, al eșecurilor, dar și al încercărilor de a aduce lumină într-un spațiu aflat la marginea Europei civilizate.

Povestea lui Alexandru Moruzi nu este doar a unui domnitor care a renunțat la putere, ci și a unui om care a încercat să schimbe ceva într-un sistem strâmb, fără a reuși. El a rămas în istorie ca singurul voievod care și-a cumpărat libertatea de la tron, plătind scump pentru a scăpa de o domnie devenită o povară.

De aceea, strada Alexandru Moruzi din București nu poartă doar numele unui fanariot, ci și amintirea unui moment unic din istoria noastră – momentul în care un domnitor, copleșit de greutatea vremurilor, a ales să renunțe la putere în schimbul liniștii.

Citește și: Nume celebre de bulevard: Ștefan cel Mare, cel mai mare domnitor al Moldovei, un strateg excelent, un învingător desăvârșit