Ștefan cel Mare, cunoscut și sub numele de Ștefan al III-lea sau, după canonizare, Ștefan cel Sfânt, este una dintre cele mai marcante personalități din istoria României. Născut în jurul anului 1438 sau 1439 în localitatea Borzești, județul Bacău, el a fost fiul nelegitim al domnitorului Bogdan al II-lea și al Oltei, provenind din familia Mușatinilor, una dintre cele mai importante dinastii domnitoare ale Moldovei. 

Copilăria și originile unei figuri legendare

Tatăl său era, la rândul său, fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, în timp ce mama sa provenea dintr-o familie de boieri din zona Bacăului. Ștefan a avut trei frați, Ioachim, Ion și Crâstea, și două surori, Maria și Sora, crescând într-un mediu marcat de putere, dar și de instabilitate politică.

Copilăria sa a fost traumatizantă și marcată de violență, instabilitate politică și războaie civile pentru tronul Moldovei. Ștefan a fost martor la asasinarea tatălui său și, conform legendelor, chiar la uciderea celui mai bun prieten al său din acea perioadă. În această perioadă dificilă, el a primit o educație severă și a fost instruit de timpuriu în arta războiului, pregătindu-se să devină lider militar și domnitor. 

Se crede că tânărul Ștefan a fost trimis la călugării de pe Muntele Athos, la mănăstirea Zograf, unde a învățat scrisul și cititul, greaca și învățăturile creștine. Această educație explică mai târziu evlavia profundă a voievodului și sprijinul său constant pentru Biserica Ortodoxă.

Ascensiunea spre tronul Moldovei

După o perioadă petrecută la mănăstire, Ștefan s-a întors la tatăl său și și-a continuat instruirea militară, demonstrând rapid calități de comandant. 

Este menționat ca tânăr încă din documentele din 1450 și 1451, când tatăl său îl numea „fiul meu iubit” și îi cerea sprijin militar în cadrul alianțelor cu Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei.

Cel mai traumatic moment al copilăriei sale a fost asasinarea tatălui său, Bogdan al II-lea, de către fratele său vitreg Petru Aron. 

În noaptea de 14 spre 15 octombrie 1451, Bogdan al II-lea a fost ucis la un ospăț în satul Reuseni, iar familia a fost nevoită să plece în exil, mai întâi în Transilvania la Iancu de Hunedoara și apoi în Țara Românească, la Vlad Țepeș. 

Această experiență a fost esențială pentru formarea caracterului lui Ștefan, pregătindu-l să devină un conducător abil și neînfricat.

Întors în Moldova cu sprijin militar din Țara Românească, Ștefan a condus o armată de aproximativ 6.000 de soldați și a învins trupele lui Petru Aron în bătăliile de la Doljești și Orbic, stabilindu-și astfel autoritatea asupra tronului. 

Încoronarea sa a avut loc într-o ceremonie grandioasă la Direptate, în apropiere de Cetatea de Scaun a Sucevei, marcând oficial începutul domniei sale.

Domnia glorioasă și luptele legendare

Ștefan cel Mare a domnit peste Moldova timp de 47 de ani, între 1457 și 1504, fiind cea mai lungă domnie din epoca medievală în Țările Române. În acest timp, a purtat 36 de bătălii, dintre care a câștigat 34, demonstrând abilități strategice remarcabile chiar și împotriva unor inamici numeric superiori. 

Victoria de la Vaslui din 1475, cunoscută și sub denumirea de bătălia de la Podul Înalt, rămâne una dintre cele mai răsunătoare realizări militare ale sale, când oștirea sa de 40.000 de soldați a învins armata otomană de 120.000 de soldați turci și 17.000 de munteni.

Alte bătălii notabile includ Războieni (1476), primul asediu al Cetății Chilia (1462) și Codrii Cosminului (1497), unde Ștefan a învins forțele poloneze conduse de regele Ioan Albert. Chiar și înfrângerile, precum cea de la Valea Albă, au demonstrat curajul și tenacitatea lui, care au consolidat reputația sa de strateg abil și de protector al independenței Moldovei.

Viața personală și alianțele politice

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori, legând alianțe politice importante prin fiecare uniune. Prima sa soție, Evdochia Olelkovici, i-a dăruit doi băieți și o fată, iar cea de-a doua, Maria de Mangop, a fost o căsătorie de conveniență. 

Ultima sa soție, Maria Voichița, i-a dăruit doi copii, Bogdan al III-lea și Maria, asigurând astfel succesiunea la tron. În paralel, se spune că domnitorul ar fi avut mai multe concubine, care i-au dăruit copii nelegitimi, dintre care cei mai cunoscuți sunt Maria Rareș și Ștefan Lăcustă.

Contribuțiile culturale și religioase

Pe lângă talentul său militar, Ștefan cel Mare a fost un sprijinitor al Bisericii Ortodoxe și al culturii. A construit sau a restaurat aproximativ 40 de mănăstiri și biserici, printre care Mănăstirea Putna, unde și-a găsit odihna veșnică, Mănăstirea Voroneț, renumită pentru albastrul unic și fresca Judecata de Apoi, Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi, Mănăstirea Neamț și Mănăstirea Sucevița. 

Numeroase dintre aceste locașuri sfinte fac astăzi parte din patrimoniul UNESCO și continuă să atragă vizitatori din întreaga lume.

De asemenea, Ștefan a fost un mare protector al culturii și al religiei, iar devotamentul său a fost recunoscut oficial prin canonizarea sa în 1992, când a primit titlul de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.

Portretul unui lider

Cronicarul Grigore Ureche îl descria ca fiind „nu mare de stat, mânios și de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, însă portretele votive și documentele păstrate arată un bărbat de statură mică spre medie, cu o înălțime de aproximativ 1,60 metri, păr lung, barbă scurtă și chip sever. 

În ciuda staturii sale modeste, voievodul a avut o prezență autoritară și o personalitate puternică, caracterizată de curaj, determinare și strategii militare excepționale. Pe măsură ce a înaintat în vârstă, și-a temperat furia și mândria, devenind un lider înțelept și echilibrat.

Domnia lui Ștefan cel Mare a fost una dintre cele mai glorioase perioade din istoria Moldovei și din istoria medievală a Țărilor Române. A reușit să mențină independența Moldovei în fața Imperiului Otoman, a consolidat statul și a lăsat o moștenire religioasă și culturală remarcabilă. Lăcașele sfinte pe care le-a ctitorit continuă să fie un simbol al identității naționale și al rezistenței în fața invadatorilor.

Astăzi, numele său este păstrat pe bulevarde, străzi și instituții, fiind recunoscut ca un model de strateg militar, conducător înțelept și devotat credinței. Ștefan cel Mare rămâne nu doar o figură emblematică a Moldovei, ci și un simbol al virtuții, curajului și determinării românești, inspirând generații întregi prin faptele și moștenirea sa durabilă.

Citește și: Nume celebre de bulevard: Mihai Bravu, Viteazul care a înfăptuit Unirea de la 1600