De multe ori trecem pe străzi și bulevarde ale Capitalei fără să ne întrebăm cine se ascunde în spatele numelor lor. Totuși, aproape fiecare denumire are o poveste, fie că ne trimite la mari figuri istorice, fie la evenimente sau personalități mai puțin cunoscute publicului larg. Un exemplu grăitor este Șoseaua Mihai Bravu, una dintre cele mai importante artere de circulație ale Bucureștiului, parte integrantă a inelului principal rutier al orașului.

Un bulevard cu istorie și semnificație

Șoseaua are ea însăși o istorie zbuciumată. În trecut, locul era străbătut de șiruri de case modeste, multe dintre ele dispărute definitiv în primăvara anului 1985, când au fost demolate pentru a face loc blocurilor socialiste și pentru a lărgi traseul. 

Cu toate acestea, ici și colo se mai pot descoperi crâmpeie ale atmosferei de altădată, mărturii tăcute ale unei epoci dispărute.

Inaugurată oficial în 1916, șoseaua avea la început un traseu mai scurt, delimitat între Piața Obor și strada Dristorului. Ulterior, pe măsură ce Bucureștiul s-a extins, traseul a fost prelungit, transformând artera într-o coloană vertebrală a traficului urban. 

Din punct de vedere al amplasării, ea reprezintă o continuare firească a Șoselei Ștefan cel Mare, deschisă cu trei ani mai devreme. Alegerea numelui „Mihai Bravu” nu este întâmplătoare: ea evocă figura unuia dintre cei mai mari domnitori din istoria românilor – Mihai Viteazul.

Cine a fost Mihai Bravu?

Mihai Viteazul, cunoscut și sub numele de Mihai Bravu pentru faptele sale de vitejie, a trăit între 1558 și 1601. 

Născut, după unele surse, la Târgul de Floci, iar după altele la Drăgoești, Mihai a fost fiul Teodorei Cantacuzino, dintr-o importantă familie grecească, și al unui tată a cărui identitate istorică rămâne încă disputată. 

Legăturile mamei cu familia Cantacuzino l-au apropiat pe tânărul Mihai de înaltele cercuri politice și religioase ale vremii. În cariera sa, Mihai a urcat treptat treptele ierarhiei boierești: a fost bănitor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

 În 1593, cu sprijinul patriarhului Constantinopolului și al otomanilor, a fost numit voievod al Țării Românești. Totuși, relația sa cu Înalta Poartă avea să fie una complicată și plină de tensiuni, căci Mihai visa la mai mult decât la un rol de vasal obedient.

De la Liga Sfântă la izbucnirea revoltei

La sfârșitul secolului al XVI-lea, Europa se afla într-un climat de confruntări militare și religioase. Papa Clement al VIII-lea inițiase „Liga Sfântă”, o alianță creștină îndreptată împotriva Imperiului Otoman. 

Din această alianță făceau parte state puternice precum Spania, Austria, Statul Papal, Toscana sau Mantova. Transilvania s-a alăturat și ea, iar Mihai a văzut aici o oportunitate de a-și consolida poziția și de a întări legăturile cu ceilalți conducători din regiune.

La 13 noiembrie 1594, Mihai a declanșat o revoltă antiotomană de proporții, ordonând uciderea creditorilor levantini și a garnizoanei otomane din București. Acesta a fost punctul de cotitură: de aici încolo, relația cu Înalta Poartă s-a transformat într-un război deschis.

În campaniile următoare, Mihai a atacat cetăți de pe ambele maluri ale Dunării, de la Giurgiu și Hârșova până la Silistra. Armata sa a înregistrat succese notabile, inclusiv împotriva tătarilor, consolidând imaginea voievodului ca apărător al creștinătății și lider militar redutabil.

Victoria de la Călugăreni și campaniile de peste Dunăre

Punctul culminant al confruntărilor militare a fost bătălia de la Călugăreni din 13/23 august 1595. În fruntea a aproximativ 16.000 de ostași valahi și cu sprijinul a încă 7.000 de transilvăneni conduși de Albert Király, Mihai a reușit să înfrângă armata otomană condusă de marele vizir Sinan Pașa.

Deși victoria nu a fost decisivă din punct de vedere strategic, ea a avut un impact moral uriaș, intrând în conștiința colectivă drept dovada curajului și priceperii militare ale voievodului. După Călugăreni, Mihai, alături de aliații săi din Moldova și Transilvania, a eliberat Târgoviște, București și Giurgiu.

În anii următori, voievodul a extins campania dincolo de Dunăre, cucerind cetăți precum Isaccea, Măcin, Cernavodă, Babadag și până la Nicopole sau Vidin. Toate aceste succese l-au transformat într-o figură europeană de prim rang, un lider respectat și temut deopotrivă.

Diplomație și tratate politice

Conștient de fragilitatea victoriilor sale militare, Mihai a știut să își joace și cartea diplomatică. Între 1597 și 1598, a negociat pacea cu otomanii, care i-au recunoscut domnia pe viață în schimbul plății tributului și al acceptării suzeranității Porții.

În același timp, la 30 mai/9 iunie 1598, a semnat un tratat cu Casa de Habsburg la Mănăstirea Dealu, orientat împotriva turcilor. Prin această dublă suzeranitate – otomană și habsburgică – Mihai a anulat un tratat dezavantajos anterior și și-a consolidat poziția pe scena politică.

Unirea celor trei țări românești

Momentul de glorie al lui Mihai Viteazul a venit în anul 1600, când a reușit să realizeze, pentru prima dată în istorie, unirea Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei sub un singur sceptru. 

Deși această unire a fost efemeră, ea a rămas un reper fundamental în istoria românilor și o sursă de inspirație pentru generațiile viitoare.

Pentru a-și întări autoritatea, Mihai a introdus aceeași stemă în toate teritoriile unite, a construit o biserică ortodoxă la Alba Iulia și a numit un mitropolit român, Ion de la Prislop, în fruntea Bisericii din Transilvania. 

A oferit privilegii preoților și a acordat anumite drepturi iobagilor români, încercând să creeze o identitate comună pentru supușii săi.

Sfârșitul tragic al voievodului

Din păcate, destinul lui Mihai a fost scurt și tragic. După ce a pierdut tronul în fața adversarilor săi interni și externi, a încercat să își recapete puterea apelând la sprijinul generalului habsburgic Gheorghe Basta.

La 9/10 august 1601, la numai trei kilometri de Turda, Mihai a fost ucis pe neașteptate din ordinul lui Basta. Capul voievodului a fost salvat de unul dintre căpitanii săi și adus în Țara Românească, unde a fost îngropat la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Pe piatra funerară se poate citi și astăzi: „Aici zace cinstitul și răposatul cap al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului și Moldovei.”

Moștenirea lui Mihai Bravu

În istoriografia românească, Mihai este cunoscut mai ales ca „Mihai Viteazul”, dar și apelativul de „Mihai Bravu” a rămas în memoria populară. El nu este comemorat doar prin bulevarde sau instituții care îi poartă numele, ci și prin faptele de vitejie care au inspirat artiști, istorici și generații întregi.

Contribuțiile sale nu au fost limitate la spațiul românesc. Mihai a sprijinit și Muntele Athos, în special mănăstirea Simonopetra, oferind bani și pământuri pentru reconstruirea acesteia după un incendiu devastator. Gesturile sale au întărit imaginea sa de protector al credinței ortodoxe.

Mihai Bravu și Bucureștiul contemporan

Astăzi, șoseaua care îi poartă numele străbate inima Capitalei și servește ca un omagiu adus unuia dintre cei mai importanți domnitori români. Deși Bucureștiul modern arată cu totul diferit de lumea în care a trăit Mihai, simbolul său rămâne actual: un conducător vizionar, curajos și devotat idealului de unitate.

Trecătorii de pe Șoseaua Mihai Bravu poate nu se gândesc la bătăliile de la Călugăreni sau la unirea din 1600, dar fiecare pas pe această arteră reprezintă o întâlnire tăcută cu istoria. Bulevardul amintește că orașul nu este doar un conglomerat de clădiri și mașini, ci și un palimpsest de povești, figuri și idealuri care au modelat destinul românilor.

Citește și: De ce cel mai cunoscut bulevard din centrul Bucureștiului are patru nume și cum se împart ele