Henrik Ibsen rămâne unul dintre autorii care par contemporani indiferent de secol. Scria despre oameni din Norvegia sfârșitului de secol XIX, despre case cu saloane grele, reputații atent lustruite și familii care țineau secretele sub covor cu o disciplină demnă de arhivele statului. :I totuși, piesele lui continuă să vorbească limpede despre anxietăți pe care publicul de azi le recunoaște instantaneu.

Constructorul Solness pornește de la figura unui arhitect ajuns la apogeul carierei. Halvard Solness are statut, influență și o reputație solidă, suficient cât să ocupe mult spațiu într-o încăpere chiar și atunci când e tăcut. În interiorul acestui succes se mișcă însă o neliniște severă. Generația tânără îl presează, trecutul îl urmărește, viața personală poartă urmele unor răni vechi, iar propria imagine despre sine începe să capete fisuri.

Ibsen construiește o dramă despre ambiție, însă ambiția de aici are o textură mult mai complicată decât simpla dorință de reușită. Solness trăiește într-un univers în care fiecare victorie vine cu o factură morală. Uneori ajunge prin poștă. Alteori stă direct la masă, privește în ochii lui și cere explicații.

Teatrul Bulandra prezintă textul într-o montare semnată de Mihai Brătilă, cu Șerban Pavlu în rolul lui Halvard Solness. Alegerea lui Pavlu pare să promită exact amestecul necesar pentru un personaj ca Solness: autoritate, nerv interior, ironie amară și o energie care poate trece rapid de la control la prăbușire.

O piesă despre succesul privit de foarte aproape

Fă cunoștință cu o formă de succes care arată splendid din stradă și devine sufocantă în interior! Casa arată perfect, biroul inspiră respect, lumea te salută cu o politețe puțin prea atentă, fiecare om din jur pare să aștepte o confirmare că încă ești persoana care decide. Solness trăiește în această zonă.

El reprezintă omul care și-a construit poziția cu perseverență, talent și o doză de ego. Ibsen îl privește fără sentimentalism. Piesa nu îl transformă într-un monstru decorativ, pregătit pentru huiduieli comode, dar nici într-un martir al propriei genialități. Solness este greu de încadrat tocmai fiindcă poartă simultan mai multe adevăruri. Poate fi fascinant, vulnerabil, crud, neliniștit și teribil de lucid în privința propriilor slăbiciuni.

În această construcție dramatică, succesul devine o clădire cu multe etaje. La parter se află prestigiul. Mai sus stau frica, vinovăția și obsesia de a rămâne indispensabil. Sus de tot, unde aerul devine subțire, apare întrebarea care îl urmărește pe Solness: cât de mult poate păstra cineva controlul asupra lumii când propriul corp, propria vârstă și propria conștiință încep să se împotrivească?

Într-un oraș ca Bucureștiul, unde fiecare generație privește cu suspiciune generația dinaintea ei și fiecare generație mai veche privește cu un ochi atent spre cea care vine, tema își găsește publicul fără efort. Solness ar putea fi un arhitect celebru, un director de instituție, un profesor universitar, un antreprenor sau orice profesionist care a observat că tinerețea angajaților vine adesea cu o energie asemănătoare unei revoluții administrative.

Mihai Brătilă și actualizarea unei tensiuni vechi de peste un secol

Montarea lui Mihai Brătilă se anunță ca o lectură contemporană a textului, una care pune accent pe conflictul dintre creație și creator, pe teama de pierdere a relevanței și pe relația complicată dintre putere, dorință și vinovăție. Direcția pare potrivită pentru Ibsen, autor care preferă să ascundă exploziile sub conversații aparent civilizate.

În Constructorul Solness, tensiunea apare mai rar prin gesturi spectaculoase și mai des prin cuvinte care ajung prea aproape de adevăr. Ibsen avea o plăcere specială pentru personajele care intră într-o cameră cu o replică aparent banală și ies după câteva minute lăsând atmosfera imposibil de respirat. Asta cere o regie atentă la ritm, pauze și raporturile dintre personaje.

Mihai Brătilă vine atât din zona actoriei cât și din cea regizorală, iar acest dublu parcurs poate fi un avantaj într-un text care trăiește prin precizia jocului. Ibsen pedepsește prompt excesele. O interpretare prea melodramatică transformă piesa într-o poveste despre crize de nervi. Una prea distantă o reduce la un seminar despre simboluri. Miza se află exact între aceste două capcane, în zona în care personajele rămân recognoscibile, chiar și atunci când gândesc sau spun lucruri care pot tulbura publicul.

Montarea de la Bulandra are o durată de două ore și treizeci de minute, ceea ce sugerează o experiență densă, cu timp suficient pentru ca tensiunile să se adune și să își caute ieșirea. Este genul de spectacol pentru o seară în care telefonul merită lăsat în buzunar, cu vibrația oprită. Solness ar considera probabil orice sunet de notificare drept o conspirație a generației tinere.

Șerban Pavlu, într-un rol construit pentru intensitate

Halvard Solness este un rol mare în sensul clasic al cuvântului. Personajul cere prezență, forță și capacitatea de a lăsa să se vadă, prin cele mai mici detalii, un om care se luptă cu el însuși. Șerban Pavlu are tipul de energie actoricească necesară pentru o asemenea construcție. Poate susține autoritatea unui personaj dominant și, în același timp, poate lăsa să se simtă fisurile din spatele acestei autorități.

Solness are nevoie de un actor care să îl facă periculos fără să îl transforme într-o caricatură. Miza apare în felul în care personajul ocupă spațiul, cum ascultă, cum schimbă tonul, cum tratează oamenii din jur și cum reacționează când simte că puterea îi alunecă printre degete. Ibsen oferă material generos pentru o interpretare stratificată, iar Pavlu are resursele pentru a construi un Solness care să provoace publicul să oscileze între fascinație și disconfort.

Diana Pomparău joacă rolul Hilde Wangel, una dintre figurile decisive ale piesei. Hilde intră în universul lui Solness cu o energie greu de redus la o singură definiție. Ea aduce vitalitate, mister, provocare și un fel de libertate care tulbură ordinea interioară a personajului principal. Relația dintre cei doi reprezintă unul dintre centrele dramatice ale textului și va conta enorm felul în care montarea păstrează ambiguitatea acestei întâlniri.

Ana-Ioana Macaria, în rolul Annei Solness, are un personaj care poartă o greutate emoțională profundă. Anne se află într-o zonă a durerii și a memoriei, iar piesa cere ca acest personaj să existe cu forță, fără să fie împins în fundal de magnetismul lui Solness și Hilde. Ibsen scria femei complicate, cu vieți interioare intense, iar o montare bună lasă această complexitate să respire.

Distribuția este completată de Adrian Ciobanu, Radu Amzulescu, Tiberius Zavelea și Irina Artenii, actori care susțin lumea din jurul lui Solness. În Ibsen, personajele secundare au rareori statut decorativ. Fiecare aduce o presiune morală, profesională sau afectivă asupra protagonistului. Fiecare replică poate muta puțin axa unei relații.

Ibsen, arhitectul disconfortului elegant

Henrik Ibsen a publicat Bygmester Solness, titlul original al piesei, în 1892. Premiera a avut loc la Berlin, la Lessing Theatre, în ianuarie 1893, iar textul a produs rapid reacții puternice. Unele cronici ale epocii au privit piesa cu nedumerire, fiindcă Ibsen se îndepărta aici de realismul social limpede din alte texte și intra într-un teritoriu mai tulbure, unde psihologia, simbolul și posibilul delir coexistă.

Piesa a fost asociată frecvent cu biografia lui Ibsen. Dramaturgul avea peste șaizeci de ani când a scris-o, se confrunta cu tensiuni personale și privea în jurul său o generație literară mai tânără, energică și dornică să ocupe scena. Critica literară a observat paralele între Solness și Ibsen, mai ales în raport cu vârsta, succesul, frica de rivalitate și fascinația pentru tinerețe. Totuși, o lectură biografică rigidă ar sărăci piesa. Solness depășește figura autorului și devine un portret universal al omului care își confundă uneori vocația cu dreptul de a controla viețile celor din jur.

O altă particularitate interesantă ține de atmosfera piesei. Ibsen păstrează un cadru domestic și realist, dar introduce senzația că realitatea însăși poate deveni instabilă. Solness vorbește despre forțe invizibile, despre dorințe care par să se împlinească, despre vinovății care iau forme aproape concrete. Spectatorul rămâne mereu între două posibilități: asistă la o confesiune lucidă sau intră în mintea unui om aflat la marginea prăpastiei?

De ce merită văzut Constructorul Solness

Spectacolul se adresează spectatorilor care caută un teatru de idei, cu personaje complexe și tensiune psihologică. Aici, miza se află în interiorul oamenilor, iar conflictele se construiesc prin priviri, reproșuri, tăceri și mici schimbări de putere. Publicul care preferă comedia relaxată, cu intrigi transparente și finaluri ambalate frumos, poate simți că Ibsen cere mai multă atenție. În schimb, cei atrași de drame despre succes, identitate, orgoliu și fragilitatea relațiilor vor găsi destul material de rumegat.

Constructorul Solness vine și cu o actualitate greu de ignorat. Ideea că un om poate ajunge captiv în propria imagine publică pare scrisă pentru epoca în care fiecare profesie vine cu un profil online, fiecare reușită cere validare, iar fiecare pauză poate fi interpretată drept o pierdere de viteză.

Solness trăiește într-o lume fără rețele sociale, însă înțelege perfect teama de a coborî din centrul atenției. Aici se află una dintre marile forțe ale piesei. Ibsen vorbește despre o neliniște veche, dar perfect funcțională în prezent: ce se întâmplă cu omul care a ajuns sus și descoperă că înălțimea cere permanent dovada că o merită?

Detalii utile despre spectacol

Titlu: Constructorul Solness
Autor: Henrik Ibsen
Traducere: Irina Velcescu
Regie: Mihai Brătilă
Teatru: Teatrul Bulandra
Sala: Sala Toma Caragiu, Strada Jean-Louis Calderon 76A, București
Durată: 2 ore și 30 de minute
Recomandare de vârstă: 14+

Distribuție:
Șerban Pavlu – Halvard Solness
Diana Pomparău – Hilde Wangel
Ana-Ioana Macaria – Anne Solness
Adrian Ciobanu – Doctorul Herdal
Radu Amzulescu – Knut Brovik
Tiberius Zavelea – Ragnar Brovik
Irina Artenii – Kaja Fosli
Andrei Petraru / Bianca Geantă – Copiii lui Solness

Echipa artistică:
Decor – Șteff Chelaru
Costume – Lia Manțoc
Muzică – Adrian Piciorea
Lighting design – Vlad Lăzărescu
Regie tehnică – Alina Manu