Pe Calea Moșilor, la numărul 134, se află astăzi o clădire părăsită și periculoasă, care abia își mai păstrează contururile de altădată: Hanul Solacolu. Privit în prezent cu teamă și cu un sentiment de neputință, hanul este un martor al decăderii, dar și al gloriei Bucureștiului de secol XIX. În urmă cu peste 150 de ani, locul era considerat o bijuterie arhitecturală și un simbol al rafinamentului comercial.

Începuturile unui han de elită

Povestea începe în anul 1859, odată cu venirea fraților Solacoglu, negustori bulgari originari din Sviștov, care s-au stabilit în Țara Românească. Planul lor inițial era să ridice o fabrică de paste făinoase, afacere inovatoare pentru acea vreme. 

Construcția urma să îmbine utilul cu plăcutul: la etaj erau prevăzute patru apartamente pentru întreaga familie, iar la parter, spații de producție și depozitare. 

Totuși, curând destinația imobilului a fost schimbată, iar locul s-a transformat într-un han somptuos, menit să găzduiască negustori bogați și călători distinși.

Documentele vremii menționează că Hanul Solacolu dispunea de aproximativ 100 de camere, un număr impresionant pentru acea perioadă. La parter se aflau prăvălii orientate către Calea Moșilor, iar în pivnițe comercianții depozitau marfă adusă din toate colțurile țării.

Accesul se făcea prin două porți mari, pe unde intrau trăsurile luxoase, iar curtea interioară impresiona prin atmosfera de forfotă specifică centrului negustoresc al Bucureștiului.

Unicitate arhitecturală

Hanul Solacolu se remarca printr-o arhitectură inedită. Era singurul han din Capitală construit în formă de „U”, cu două intrări spre Calea Moșilor, fapt care îl făcea extrem de vizibil și accesibil.

De asemenea, clădirea era dotată cu o prispă cu geamlâcuri, cunoscute și ca „cercevuri”, un element rar întâlnit la acea vreme, ce îi conferea un aer distins. Astfel, construcția nu era doar funcțională, ci și estetic impresionantă.

Această eleganță a făcut ca hanul să fie frecventat de o elită selectă, de la negustori prosperi până la personalități culturale și politice. Pentru Bucureștiul secolului al XIX-lea, Hanul Solacolu era un reper al comerțului și ospitalității.

Centru revoluționar bulgar

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Europa de Est era zguduită de revolte și mișcări de independență. Hanul Solacolu a devenit un spațiu-cheie pentru revoluționarii bulgari refugiați de sub dominația otomană.

Printre cei mai importanți locatari se numără Liuben Caravelov, lider al Comitetului Central Revoluționar Bulgar. Acesta a transformat o parte a clădirii într-un centru de propagare a ideilor de libertate.

În tipografia de la parter au fost publicate ziarele „Libertatea” și „Independența”, instrumente esențiale pentru mobilizarea conștiinței naționale bulgare. Poetul Hristo Botev, una dintre figurile emblematice ale luptei anti-otomane, a locuit și el în han. 

Aici a redactat publicații precum „Cuvântul emigranților bulgari” și „Drapelul”, ziare care au circulat intens în rândul exilaților și al compatrioților săi.

Nici Vasil Levski, supranumit „Apostolul Libertății”, nu a lipsit dintre cei care au găsit refugiu în acest spațiu. Prezența acestor personalități a transformat Hanul Solacolu într-un centru revoluționar cu impact major asupra istoriei Bulgariei, consolidând legăturile dintre comunitățile de pe ambele maluri ale Dunării.

Hanul în perioada modernă

După perioada sa revoluționară, hanul și-a păstrat funcția de spațiu de cazare și comerț până spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Deși afectată de un incendiu devastator, clădirea a continuat pentru o vreme să primească oaspeți. Totuși, prestigiul său a început să se clatine.

Momentul de cotitură a venit în 1948, odată cu instaurarea regimului comunist. Hanul Solacolu a fost naționalizat și transformat în imobil de locuințe sociale. Dintr-un spațiu de elită, clădirea a ajuns un bloc sărăcăcios, lipsit de investiții și întreținere. Lipsa grijii a dus inevitabil la degradare accelerată.

În anii ’80, autoritățile au considerat că imobilul prezenta un risc de prăbușire și au suspendat închirierile, dar clădirea nu a fost complet evacuată. 

După 1989, hanul a intrat într-o perioadă sumbră, devenind adăpost pentru oamenii străzii. Tipografia de odinioară s-a transformat într-un bordel ilegal, simbol al decăderii absolute.

Tentative de salvare și decăderi repetate

În 1997, Hanul Solacolu a fost inclus în Planul Național de Restaurare, în colaborare cu Ambasada Bulgariei. Din păcate, proiectul nu a depășit etapa de intenție.

Retrocedarea din 2003 către moștenitorii familiei Solacoglu nu a adus nicio schimbare semnificativă. Activitățile ilegale au continuat până în 2007, când o intervenție a poliției a pus capăt situației.

Degradarea a atins punctul culminant în 2010, când întreg acoperișul s-a prăbușit, antrenând și o parte a zidurilor interioare. Hanul a devenit o ruină periculoasă, cu risc iminent de colaps.

Au existat tentative recente de salvare. În 2016 s-a propus un parteneriat public-privat pentru restaurare, cu sprijin european, dar proiectul nu a fost dus la capăt.

În 2019, Primăria Capitalei a aprobat exproprierea imobilului contra sumei de 4,5 milioane de lei, pentru a-l introduce într-un circuit cultural. Totuși, procedura nu a fost finalizată la timp și inițiativa a rămas suspendată.

Hanul Solacolu, în prezent: o speranță nouă

Abia în ianuarie 2025 au venit primele vești pozitive. Președintele Nicușor Dan, fostul primar al Capitalei, a anunțat oficial că lucrările de conservare și protejare au fost reluate. 

Echipele Trustului de Clădiri Municipale București au început reconstruirea structurii de la etajul 1 și montarea grinzilor pentru un acoperiș provizoriu. 

În paralel, au fost evacuate deșeurile acumulate și s-au realizat lucrări de întărire la subsol și parter. Este un început timid, dar esențial, pentru un monument care a fost martor al prosperității comerciale, al luptelor revoluționare și al decăderii sociale.

Simbolul unei istorii comune

Hanul Solacolu nu este doar o clădire abandonată pe Calea Moșilor. El poartă în zidurile sale povestea Bucureștiului cosmopolit de secol XIX, când negustorii și revoluționarii își intersectau drumurile. A fost loc de lux, dar și adăpost pentru cei care au visat la libertate. A devenit, ulterior, un exemplu al neglijenței și al indiferenței față de patrimoniu.

Restaurarea sa nu este doar o chestiune de conservare arhitecturală. Este o reparație morală, un act de recunoaștere a rolului pe care această clădire l-a jucat în istoria comună a românilor și bulgarilor. Dacă va fi salvat, hanul ar putea renaște sub forma unui muzeu al memoriei sau a unui centru cultural, redând viață unei părți esențiale din identitatea Capitalei.

Hanul Solacolu este astăzi o ruină, dar și o lecție de istorie vie. A fost fabrică de paste făinoase, han de elită, centru revoluționar, hotel luxos, locuință socială și adăpost al marginalilor. Însă, dincolo de aceste transformări, rămâne un reper al memoriei colective. Viitorul său depinde de voința autorităților și de respectul comunității față de trecut.

Dacă proiectele actuale de restaurare vor reuși, atunci Hanul Solacolu nu va mai fi doar o rană deschisă pe chipul Bucureștiului, ci un loc al renașterii culturale, unde poveștile de glorie și decădere se vor întâlni din nou cu speranța.

Citește și: Cele mai vechi clădiri din București. De la Curtea Domnească la Hanul lui Manuc și Casa Vernescu