O plimbare nocturnă prin Bucureștiul de astăzi, cu tot haosul său fermecător și luminile de neon care promit șaorma sau pariuri sportive la fiecare colț de bloc, ne oferă o siguranță pe care o luăm de-a gata, fără să ne gândim la ce a fost acum două sute de ani. Apăsăm un întrerupător, strada e luminată (de cele mai multe ori), iar singura noastră grijă rămâne să evităm trotinetele electrice abandonate strategic în mijlocul trotuarului. 

Totuși, istoria iluminatului în Capitală reprezintă o comedie a erorilor, un amestec fascinant de inovație accidentală, birocrație otomană și ambiție occidentală desfășurate într-un oraș care, multă vreme, a preferat să adoarmă odată cu găinile. Dacă ne-am putea teleporta în Bucureștiul anului 1800, am descoperi că singurele surse de lumină erau luna, stelele și, ocazional, scânteia produsă de o sabie lovind caldarâmul într-o încăierare de mahala.

Întunericul bucureștean de altădată poseda o densitate materială, o consistență aproape solidă care te înghițea cu totul. Ieșirea din casă după apusul soarelui constituia un act de curaj extrem și o aventură rezervată celor nesăbuiți sau celor care aveau o gardă de corp solidă și o torță zdravănă. În lipsa iluminatului, orașul devenea un labirint de noroi și pericole, „Micul Paris” semănând mai degrabă cu o peșteră vastă și umedă. 

Drumul spre civilizație și spre becul electric a fost lung, presărat cu miros de seu rânced și petrol, dar povestea merită spusă, mai ales că ne arată cât de inventivi devenim atunci când ne săturăm să ne lovim picioarele în întuneric.

Bâjbâiala începuturilor, masalagiii și teroarea noroiului nocturn

La începutul secolului 19, în București funcționa regula simplă, conform căreia noaptea aparține hoților, pazvangiilor și duhurilor rele. Cei care aveau neapărată nevoie să traverseze orașul apelau la „masalagii”. 

Aceștia erau niște personaje pitorești, adesea servitori robuști, care purtau o „masala”, adică un fel de torță primitivă făcută din cârpe îmbibate în păcură sau rășină, fixate într-un suport metalic. Masalaua fumega îngrozitor și picura materie incendiară peste tot, dar oferea un cerc protector de lumină gălbuie.

Boierii și negustorii înstăriți se deplasau însoțiți de acești purtători de foc, creând mici insule mobile de lumină în oceanul de beznă. Pentru omul de rând, însă, noaptea însemna izolare totală. Străzile, lipsite de pavaj și pline de gropi-capcane, deveneau impracticabile. Riscul de a călca într-o groapă adâncă sau de a fi ușurat de pungă era o certitudine matematică.

Primele încercări timide de a ilumina spațiul public au apărut mai degrabă din rațiuni polițienești decât estetice. Autoritățile au realizat că infractorii preferă întunericul, așa că au decis să le strice mediul de lucru. E drept, soluția inițială a fost rudimentară: obligarea cârciumarilor și a proprietarilor de hanuri să țină aprinsă o lumină la intrare. Eficiența acestei măsuri lăsa de dorit, deoarece un singur felinar cu lumânare de seu, bătut de vânt și ploaie, abia dacă reușea să ilumineze propriul stâlp, darmite strada.

Epoca lui Caragea Vodă și apariția fanaragiilor plictisiți

Momentul de cotitură, sau cel puțin tentativa de a organiza haosul, a venit odată cu domnia lui Ioan Gheorghe Caragea. Deși numele său a rămas în istorie legat de o ciumă devastatoare, Caragea a avut și idei administrative revoluționare pentru acele vremuri. În 1814, el a dat poruncă să se instaleze felinare în locurile principale ale orașului, marcând nașterea oficială a iluminatului public.

Sistemul se baza pe untdelemn și seu. Felinarele, cutii de tablă cu geamuri (adesea afumate), erau agățate de stâlpi sau de zidurile caselor. Aici intra în scenă un personaj legendar al folclorului urban: fanaragiul (mai târziu, felinarul). Acesta era funcționarul însărcinat cu aprinderea, stingerea și întreținerea felinarelor. 

În teorie, fanaragiul trebuia să curețe sticla, să completeze uleiul și să se asigure că flacăra arde vioi până în zori. În practică, fanaragiii formau o castă a oamenilor plictisiți și prost plătiți, care executau manevrele cu o lehamite exemplară.

Cronicarii vremii notează cu umor că felinarele luminau „mai mult a pagubă”. Uleiul era adesea de o calitate îndoielnică, iar fitilele se carbonizau rapid. Mai mult, fanaragiii aveau obiceiul să mai „ciupească” din ulei pentru uz personal sau pentru a-l vinde, lăsând felinarele să pâlpâie anemic. Totuși, simpla prezență a acestor puncte de lumină a schimbat psihologia orașului. Oamenii au început să iasă din case și după asfințit, viața socială a prins curaj, iar Bucureștiul a început să semene a oraș european, chiar dacă unul care mirosea puternic a grăsime arsă.

Cine achita nota de plată? Taxa pe întuneric și responsabilitatea proprietarilor

Finanțarea acestui spectacol pirotehnic timid a constituit o problemă spinoasă de la bun început. Edilii de atunci, la fel ca cei de astăzi, aveau o aversiune față de cheltuirea banilor din vistieria publică pentru mofturi precum „vederea pe timp de noapte”. Inițial, costurile au căzut direct în sarcina proprietarilor de imobile.

Sistemul funcționa pe baza unei obligații cetățenești: fiecare proprietar care avea casă la stradă trebuia să asigure iluminatul în dreptul proprietății sale. Aceasta însemna achiziționarea felinarului, a combustibilului și plata celui care îl îngrijea. Evident, entuziasmul proprietarilor era nul. Mulți „uitau” să aprindă felinarele sau foloseau lumânări minuscule care se stingeau după o oră.

Văzând că inițiativa privată scârțâie, Agia (poliția vremii) a preluat controlul, impunând o taxă specială. Așa a apărut „darea luminii” sau „taxa de fanare”. Banii colectați de la orășeni erau folosiți pentru a plăti o armată de fanaragii și pentru a cumpăra combustibil centralizat. Cu toate acestea, corupția și ineficiența făceau ca fondurile să se evapore misterios, iar străzile să rămână frecvent în beznă. Cetățeanul plătea, dar primea în schimb dreptul de a se împiedica în aceleași gropi, doar că acum le putea întrezări vag înainte de impact.

Revoluția petrolului și momentul de glorie mondială din 1857

Aici istoria devine cu adevărat interesantă și ne permite să ne umflăm puțin în pene. În timp ce marile capitale europene precum Parisul și Londra se bazau încă masiv pe gazul aeriform (care necesita o infrastructură costisitoare de țevi), Bucureștiul a făcut un salt tehnologic surprinzător datorită resurselor naturale locale și ingeniozității a doi frați: Teodor și Marin Mehedințeanu.

În 1857, Bucureștiul a devenit primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant (kerosen). Această afirmație, deși contestată uneori de vienezi, rămâne un motiv de mândrie locală susținut de documente. Frații Mehedințeanu au reușit să distileze țițeiul obținând un lichid incolor, fără miros greu și care ardea cu o flacără constantă și luminoasă, net superioară uleiului de rapiță sau seului.

Contractul semnat cu Eforia orașului (administrația publică, numele precursor Primăriei) prevedea înlocuirea vechilor felinare cu unele noi, adaptate pentru petrol. Schimbarea a fost dramatică. Lumina era albă, intensă și, cel mai important, ieftină. Petrolul românesc costa mult mai puțin decât uleiurile vegetale importate sau decât cărbunele necesar producerii gazului. 

Dintr-o dată, Bucureștiul a devenit un oraș strălucitor. Călătorii străini remarcau surprinși calitatea iluminatului de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), comparându-l în mod favorabil cu bulevardele pariziene. Era momentul în care „Micul Paris” începea să aibă sens, cel puțin din punct de vedere vizual.

Englezi, francezi și țevăraia gazului aeriform

Monopolul petrolului lampant a durat ceva vreme, dar progresul cerea sacrificii și, mai ales, contracte internaționale grase. Spre sfârșitul secolului al 19-lea, presiunea pentru introducerea gazului aeriform a crescut. Gazul oferea posibilitatea aprinderii centralizate (teoretic) și o intensitate luminoasă și mai mare.

În 1871, primarul de atunci, Scarlat Kretzulescu, a concesionat iluminatul public unei companii englezești conduse de un anume domn H.G. Slade. Englezii au venit, au săpat șanțuri (o activitate care a rămas o constantă în viața urbei), au montat țevi și au instalat felinare elegante de fontă. Gazul aeriform a adus cu sine o nouă estetică urbană. Felinarele deveneau obiecte de mobilier stradal, iar lumina lor verzuie-gălbuie crea o atmosferă romantică, perfectă pentru întâlniri amoroase discrete sau conspirații politice la colț de stradă.

Dar relația cu concesionarii străini a fost mereu tensionată. Contractele erau stufoase, clauzele erau adesea în defavoarea primăriei, iar prețul gazului fluctua. În plus, englezii aveau prostul obicei de a opri furnizarea gazului dacă primăria întârzia plățile, lăsând orașul în beznă totală drept formă de protest comercial. 

Cetățenii, care plăteau deja taxe usturătoare pentru iluminat, se trezeau victime colaterale în războiul dintre birocrați și capitaliști. A fost o perioadă de tranziție, în care lampa cu petrol conviețuia cu becul cu gaz, fiecare având partizanii săi.

Miracolul electric și asfințitul epocii romantice

Finalul secolului al 19-lea a adus lovitura de grație pentru felinarele cu flacără vie. Electricitatea, forța misterioasă și invizibilă, bătea la porțile orașului. Primele experimente au fost timide și exclusiviste. Palatul Regal de pe Calea Victoriei a fost prima clădire care a beneficiat de iluminat electric, urmată rapid de Teatrul Național și Grădina Cișmigiu.

Pentru bucureșteanul de rând, vederea becului electric a fost un șoc cultural. O lumină care nu fumega, nu mirosea, nu pâlpâia și se aprindea instantaneu părea vrăjitorie curată. În 1882, o primă instalație demonstrativă a funcționat la Palatul Cotroceni. Apoi, încetul cu încetul, „uzina electrică” a început să-și întindă firele peste oraș.

Tranziția a fost, desigur, costisitoare. Primăria a trebuit să investească sume colosale, iar „taxa de iluminat” a devenit o componentă permanentă a vieții urbane. Cine plătea lumina? Tot cetățeanul, evident, fie direct prin factură (pentru cei norocoși care aveau branșament acasă), fie indirect, prin taxele locale care acopereau costurile iluminatului stradal.

Introducerea electricității a marcat sfârșitul unei ere. Meseria de fanaragiu, cu scara lui în spate și bidonul de petrol, a dispărut în istorie, rămânând doar un subiect de anecdotă. Străzile au devenit mai sigure, comerțul s-a extins mult în noapte, iar ritmul vieții s-a accelerat. Orașul a pierdut, poate, puțin din misterul gotic al umbrelor dansante, dar a câștigat, pentru cetășean, dreptul de a merge pe stradă fără să-și rupă gâtul.

Becule, stai aprins!

Astăzi, iluminatul public din București este un sistem complex, gestionat de computere, senzori și echipe de intervenție care nu mai poartă torțe, ci tablete. Plătim pentru el prin impozite și taxe locale, o continuare modernă a vechii „dări a luminii”. Deși ne mai plângem când un cartier rămâne în beznă din cauza unei avarii, realitatea este că trăim într-un lux pe care străbunicul nostru, cu opaițul său afumat, l-ar considera de-a dreptul magie pură.

Istoria iluminatului bucureștean e și o lecție valoroasă despre progres și despre faptul că acesta vine mereu cu un cost, cu o perioadă de tranziție ceva mai urât mirositoare și cu o doză de improvizație… balcanică. De la seu la LED, drumul a fost luminat de ambiția de a transforma noaptea în zi și de dorința eternă a bucureșteanului de a vedea clar pe unde calcă, pentru a evita gropile istoriei sau, mai bine zis, ale administrației locale.

Citește și: Nume celebre de bulevard: Pavel Kiseleff, generalul rus care a iubit România și ne-a dat prima Constituție