Istoria unui oraș marchează momente în care totul pare să explodeze deodată: oamenii vin în valuri, casele cresc ca ciupercile după ploaie, străzile noi se trasează peste fostele gropi de gunoi cu o viteză care te lasă fără cuvinte și așa mai departe. Bucureștiul perioadei interbelice a trăit exact un astfel de moment, o expansiune atât de spectaculoasă încât pare aproape ireal când citești cifrele. În monumentala sa „Istorie a Bucureștilor”, Constantin C. Giurescu descrie această transformare cu precizia istoricului pasionat de detalii, oferindu-ne imaginea unui oraș care se reinventează complet în doar două decenii.

Prima criză demografică modernă a Bucureștiului

Anul 1918 aduce Bucureștiului ceva absolut neobișnuit pentru standardele vremii: o scădere a populației. Pentru prima dată din 1880 încoace, capitala înregistrează 382.853 de locuitori, cu 1.305 mai puțini decât în anul precedent. Giurescu notează cu atenția caracteristică faptul că fenomenul are o explicație sumbră: războiul își lăsase o devastatoare amprentă. 

Cifrele vorbesc de la sine: 3.931 de născuți față de 13.631 de morți, un deficit care spune totul despre traumele unui război ce tocmai se încheiase. Nici măcar afluxul de noi veniți din provincii și din satele vecine, fenomen constant până atunci, mai putea acoperi golul lăsat de numărul mare de decese. Era ca și cum Bucureștiul își trăgea răsuflarea după patru ani de coșmar.

Revenirea spectaculoasă: cum s-a dublat populația în douăzeci de ani

Recuperarea vine rapid, aproape brutal de rapid. În 1919, deși deficitul relativ continuă (8.137 de născuți față de 10.307 morți), populația totală crește la 389.078, datorită celor care vin dinspre provincii și sate. Giurescu menționează că ritmul de creștere se stabilizează la circa zece mii pe an până în 1927, când Bucureștiul atinge 472.035 locuitori. Apoi, în 1928, vine o mișcare administrativă ingenioasă: Capitalei i se adaugă douăsprezece comune suburbane, unele dintre ele „creații recente, de după război”, cum le numește istoricul, iar cifra sare la 569.855 de locuitori.

Iar de aici începe cu adevărat explozia. Sporul anual devine „mult mai mare”, variind între douăzeci și treizeci de mii de suflete noi la fiecare 12 luni. Cifrele se succed ca într-un dans alert: 599.782 în 1929, 631.288 în 1930 (anul recensământului), 661.295 în 1931, 708.943 în 1933, 786.929 în 1936 și aproximativ 870.000 în 1939, când izbucnește cel de-Al Doilea Război Mondial. 

Calculul final îl face însuși Giurescu, cu o notă aproape triumfalistă: în douăzeci și unu de ani, populația Bucureștilor crescuse cu 127%. Era, după cum subliniază istoricul, „cea mai mare creștere înregistrată în decursul istoriei sale”.

Paradoxul suprafeței: de ce Bucureștiul avea de patru ori mai puțini locuitori decât Parisul la aceeași suprafață

Dar acum vine partea interesantă, cea care aruncă o lumină aspră asupra modului în care se dezvolta orașul. În timp ce populația se dubla (și mai bine), suprafața capitalei creștea mult mai timid. De la 5.614 hectare în 1918, se ajunge la 7.800 în 1939, cu doar 39% mai mult. Giurescu face o comparație sugestivă: Bucureștiul avea, la aceeași suprafață, o populație de aproximativ patru ori mai mică decât a Parisului.

În același timp, istoricul explică însă de ce această discrepanță producea ravagii. Lipsa veniturilor comunale necesare făcea ca lucrările edilitare să sufere amarnic. La sfârșitul celor două decenii interbelice, cartierele de margine, „mahalalele”, trăiau ca în secolul al XIX-lea: fără lumină electrică, fără apă curentă, fără canalizare. 

Dar dacă suprafața creștea mai lent, explicația avea două componente. Prima: se parcelează și se construiește pe terenurile virane cuprinse în vechiul perimetru. A doua, mai spectaculoasă: creșterea în înălțime a construcțiilor. Giurescu notează că aceasta este „perioada când apar blocurile, când case cu mai multe etaje și apartamente se construiesc pe toate arterele principale”. Bucureștiul învăța să crească pe verticală, transformându-se din oraș de case cu pridvor în metropolă modernă cu „stupi omenești”.

Parcurile noilor bogați: nordul Bucureștiului devine cartier select

Zona de nord a Capitalei devine terenul preferat pentru parcelările de lux. Giurescu descrie în detaliu cum, în stânga Șoselei Kisseleff, spre Băneasa, se completează „parcul” Delavrancea și se înființează „parcul” Domeniilor pe un teren al Ministerului de Agricultură. Și adaugă o observație ironică: deși destinat funcționarilor ministerului, parcelele ajung să fie date „și altora”, adică celor care aveau bani, indiferent unde lucrau.

În partea dreaptă a șoselei situația devine și mai clară. Se completează „Parcul” Filipescu, unde „își ridică locuințe somptuoase bogătașii capitalei”, ia naștere Parcul Bonaparte, iar mai spre nord, între Șoseaua Jianu (azi Aviatorilor) și lacul Herăstrău, apare un al treilea parc. Giurescu face o remarcă destul de caustică despre una dintre zonele acestuia: deși formată din parcelarea Uzinelor comunale București (U.C.B.), era „inaccesibilă însă slujbașilor mărunți și lucrătorilor acestei instituții”. Pe scurt: muncitorii uzinelor comunale construiau case pe care nu și le permiteau.

Transformarea gropilor: de la adăpostul „caramangiilor” la grădini publice

Una dintre cele mai fascinante povești pe care Giurescu o relatează privește metamorfoza „gropilor” Bucureștiului. În locul gropii lui Ouatu, numită astfel după Constantin Ouatu, proprietar de terenuri, se ridică între Bulevardul Filantropia (azi 1 Mai) și Calea Griviței, adică un cartier întreg. Groapa propriu-zisă, umplută și nivelată, devine grădină publică, în jurul căreia se construiesc o școală și o biserică (1928-1934).

Descrierea caselor din acest cartier oferă o imagine perfectă a bucureșteanului interbelic modest: „casele sunt modeste, la unele ajungi cu mâna la acoperiș”, observă Giurescu, dar aproape toate au grădiniță, cu flori, pomi și „adeseori, câte o boltă de viță”. Mai spre nord, un alt cartier ia ființă în preajma fostei „gropi” a lui Cutarida, cel cu fabrica de cărămidă. Aici se construiesc și „case tip locuințe ieftine”.

Și groapa lui Cutarida devine grădină publică, transformată complet, după cum notează istoricul, abia după cel de-Al Doilea Război Mondial, când primește instalații și amenajări pentru copii și un stadion. „Cine vede astăzi aceste două cartiere nici nu-și poate închipui măcar cum arătau ele prin 1910, când în fundul gropilor pline de bălării se adăposteau caramangiii și manglitorii, adică pungașii Bucureștilor”.

Cartierele inginerilor, ofițerilor și ale celorlalți: geografia socială a expansiunii

Partea de vest a orașului aduce propria sa geografie socială. Giurescu semnalează „cartierul inginerilor ceferisti” în dreapta Căii Griviței, fix în fața Gării de Nord, apoi cartierele noi din preajma Cotrocenilor. Unul jos, în lunca Dâmboviței, format din vile „multe dintre ele aparținând ofițerilor”, altul sus, pe marginea platoului, în coasta Școlii de război (azi Academia Militară).

Se completează și cartierul Sf. Elefterie, cu străzi noi purtând nume de medici, cu case în formă de vilă „cu parter și etaj, înconjurate de verdeață”. Giurescu face aici o distincție socială clară: „toate acestea aparțin burgheziei, în timp ce lucrătorii locuiesc în case sărăcăcioase, la mahala”. Între Cimitirul Ghencea și Drumul Sării, istoricul inserează o corecție filologică: „căruia în mod greșit i s-a spus câtva vreme Drumul Serii”.

În partea de miazăzi, apar parcelări ale instituției ceferiste „Casa muncii” între sanatoriul de tuberculoși și strada Pieptănari, iar în partea de est, Parcurile Rădorin și Berindei, Parcul Mihai Bravu și, la sud, la Vatra Luminoasă, un nou cartier de locuințe tip, construit de fosta instituție a Asigurărilor sociale.

Micile parcelări, când trei case identice formau o „intrare”

Giurescu acordă atenție și micilor parcelări care apar pe terenuri particulare, cuprinzând câteva case „de obicei în același stil, grupate în jurul unei singure străzi sau intrări”. Tipul frecvent: „două construcții laterale și o a treia în fund”. Istoricul citează exemple „înfățișătoare” de pe Bulevardul Bălcescu, Bulevardul 1 Mai, strada Cobălcescu, strada Maria Rosetti, oferindu-ne imaginea unui București care se multiplica prin clonare arhitecturală.

Cartierele combatanților și muncitorilor: noua geografie periferică

Dar cea mai importantă dezvoltare, subliniază Giurescu, vine la marginile Bucureștiului, „dincolo de limita orașului”. Aici iau naștere cartiere noi „fie prin împroprietărirea demobilizaților din războiul 1916-1919, fie prin cumpărare de parcele de către oameni cu venituri modeste, muncitori din fabrici, ceferisti, petenebisti, reangajați militari, funcționari mărunți”.

Se întemeiază astfel cartierele Dămăroaia (la sud-est de București-Noi), Cetatea Vodă Mircea (spre Afumați), Apărătorii Patriei (între Șoseaua Oltenița și Șoseaua Berceni) – toate trei cu foști combatanți. Dincolo de groapa Floreasca se formează, „începând de prin 1922”, o nouă aglomerație cu școală. Pe izlazul comunal al Dudeștilor sunt împroprietăriți o seamă de locuitori în anii 1930-1931; cartierul va purta numele de Parcul Libertății.

În preajma fabricii de ciment „Titan” și a marilor uzine, fostele 23 August și Republica – Giurescu scrie din perspectiva anilor 1960 – se dezvoltă cartierul Balta Albă, cu muncitori de la aceste întreprinderi și mici funcționari. Ceferistii se așează în unghiul dintre căile ferate spre Chitila și Mogoșoaia, formând comuna Griviței, care avea în 1930, potrivit recensământului, 5.759 locuitori.

Comuna Lupeasca, pe șoseaua spre Alexandria, numără 9.805 locuitori la aceeași dată, fiind „alcătuită exclusiv din parcelări”, ca și Griviței. O altă aglomerare, Progresul, ia ființă pe Șoseaua Giurgiului, iar Giurescu face o remarcă acidă: „înfățișarea (ei) corespunde însă (doar parțial?) numelui”, ironia fiind aproape palpabilă.

Expansiunea prin înglobarea rurală

Dincolo de podul Colentinei, unde era limita orașului, se formează din 1924, de-a lungul șoselei spre Fierbinți, o nouă aglomerare numită Andronache. Paralel cu aceste așezări noi, cresc și cele existente dinainte de 1916: Militarii (cu mulți subofițeri și ceferisti), Băneasa (cu angajații Regiei), Colentina (care se întindea de-a lungul șoselei spre Urziceni, cu restaurante având „pește proaspăt, scos din lacul vecin”).

Giurescu rezumă procesul cu o formulare care arată cum istoria se repetă: „Încetul cu încetul, orașul inglobează toate aceste așezări din jur, după cum înainte, în decursul secolelor, inglobase satele vecine, unul după altul”. Era o mișcare constantă de expansiune prin absorbție, Bucureștiul crescând ca un organism viu care incorporează țesuturile din jur.

Creșterea pe verticală, de la pridvoare la blocuri

Cea mai spectaculoasă transformare rămâne creșterea în înălțime. Giurescu descrie cu fascinație apariția „imobilelor cu multe etaje și apartamente, așa-zisele blocuri, în care locuințele, economic calculate, se înșiră ca celulele într-un fagure”. Comparația cu fagurul devine mai puțin idilică atunci când istoricul notează momentul când acești „adevărați stupi omenești” se transformă „uneori în viespar”.

Centrul orașului, unde terenul devine „din ce în ce mai scump”, vede ridicându-se cele două bulevarde care taie crucis orașul și Calea Victoriei, apoi celelalte căi și, „de la o vreme, chiar străzi mai puțin însemnate”. Unele blocuri au câte șapte-opt etaje, ca blocul Carlton, „de tristă amintire, dărâmat de cutremurul din noiembrie 1940”, în locul căruia se construiește „un altul solid”, sau ca blocul Wilson, ca blocurile simetrice de lângă Biserica Italiană sau cele din spatele Ateneului, pe strada Vasile Conta.

Giurescu închide descrierea cu o imagine care sintetizează perfect transformarea Bucureștiului interbelic. Pe strada Maria Rosetti puteai întâlni „una lângă alta, o casă veche, bătrânească, de la începutul veacului al XIX-lea, având în față cerdacul cu stâlpi sculptați, alături casa vagon a celei de-a doua jumătăți a veacului și îndată după ea blocul sau măcar blocușorul caracteristic perioadei dintre cele două războaie mondiale”.

Era, în esență, imaginea unui oraș care conținea simultan trei epoci diferite, trei moduri de a înțelege locuirea, trei Bucureștiuri suprapuse: unul romantic, cu pridvoare și stâlpi sculptați, unul burghez, cu case-vagon modeste, și unul modern, cu blocuri înalte care anunțau metropola viitorului. 

Transformarea despre care relatează Constantin C. Giurescu în „Istoria Bucureștilor” este, în fond, povestea unui oraș care a învățat să crească atât pe orizontală, cât și pe verticală, înglobând sate și ridicând etaje, într-o cursă disperată de a ține pasul cu valurile de oameni care veneau să-și construiască aici viața.

Citește și: Bucureștiul interbelic, un spațiu al contrastelor: ultima modă europeană, pe străzi pline de noroi