Bucureștiul de azi pare o capitală care și-a uitat aproape complet sistemul de apărare militară ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Printre drumuri de centură, zone industriale, terenuri militare, cartiere rezidențiale și construcții apărute mult mai târziu, se mai ghicesc încă urmele unei lucrări defensive de mari proporții: Cetatea București, centura de forturi și baterii construită în vremea Regelui Carol I.

Sursă foto: Forturi.ro

Această pagină de inginerie militară rămâne una dintre poveștile mai puțin cunoscute ale Capitalei. Sistemul a fost gândit pentru o lume în care capitalele trebuiau apărate prin inele de fortificații, artilerie, șanțuri, galerii și comunicații rapide. Numai că lumea militară a sfârșitului de secol XIX se schimba accelerat: proiectilele, artileria și tehnicile de atac evoluau chiar în anii în care asemenea sisteme erau proiectate și ridicate.

Geneza unei idei strategice

Ideea fortificării Bucureștiului trebuie plasată în contextul României de după obținerea independenței, când statul își regândea apărarea în raport cu marile puteri și cu instabilitatea regională din Balcani. Carol I, format într-o cultură militară germană, a privit apărarea Capitalei ca pe o chestiune strategică majoră.

În 1882, Carol I a numit o comisie condusă de generalul Gheorghe Manu, însărcinată să elaboreze un proiect de fortificare a țării. În același an, generalul belgian Henri Alexis Brialmont, una dintre marile autorități europene în domeniul fortificațiilor, a fost solicitat să elaboreze o strategie privind fortificarea României, pornind de la proiectele Comisiei Manu. Memoriul prezentat regelui în decembrie 1882 plasa Bucureștiul în centrul sistemului defensiv, ca punct strategic și centru de rezervă.

Lucrările au început în 1884. Finalizarea oficială a fost raportată în 1895, deși până în 1903 au mai fost făcute completări, adaptări și observații tehnice. Proiectul a fost costisitor, dificil și modificat succesiv, inclusiv din cauza evoluției armamentului de atac, care impunea schimbări de materiale, tehnologii și organizare interioară.

Arhitectura militară: funcționalitate înainte de orice

Sistemul de fortificații al Bucureștiului a cuprins 18 forturi detașate și 18 redute-baterii intermediare, dispuse pe un inel de aproximativ 72 km, cu diametre variabile între 21 și 23 km. Inelul era amplasat la circa 8 km de centrul orașului, în relație cu principalele artere de acces și ieșire din Capitală.

La circa 100 m în spatele liniei forturilor se afla o cale ferată dublată de o șosea, menite să asigure legătura între componentele sistemului. Distanța dintre forturi și bateriile intermediare era de aproximativ 2 km, calculată în funcție de bătaia pieselor de artilerie ale epocii.

Forturile nu erau identice. Sistemul cuprindea mai multe tipuri constructive: forturi cu reduit (fortificație de dimensiuni limitate, inclusă în altă fortificație) central, forturi fără reduit, variante micșorate ale planurilor inițiale și, în cazul Fortului 5 Ștefănești, un fort acvatic, cu șanțuri cu apă. Materialele folosite au inclus piatră, cărămidă, umpluturi de pământ și, pe parcursul adaptării proiectelor, beton armat la unele bolți și galerii.

Distribuția geografică și funcționalitatea tactică

Forturile au fost grupate pe sectoare, în funcție de direcțiile majore de acces spre București. Sectorul de nord și est includea forturile Chitila, Mogoșoaia, Otopeni, Tunari, Ștefănești, Afumați, Pantelimon, Cernica și Cățelu. Sectorul de sud și sud-est includea Leordeni, Popești, Berceni și Jilava. Sectorul de sud-vest și vest includea Broscărie, Măgurele, Bragadiru, Domnești și Chiajna.

Fortul 13 Jilava este astăzi cel mai prezent în memoria publică, datorită destinului său ulterior. Fortul 18 Chiajna închidea numerotarea sistemului spre vest. Această rețea istorică nu trebuie confundată cu denumiri apărute ulterior în uzul local; în lista celor 18 forturi nu apar „Fortul Buftea” sau „Fortul Roșu”.

Fiecare fort era conceput să funcționeze ca punct de rezistență, dar valoarea reală a sistemului stătea în acțiunea coordonată a forturilor, bateriilor, căii ferate, șoselei și artileriei. Pe hârtie, era o mașinărie defensivă impresionantă. În practică, tehnica militară a evoluat mai repede decât sistemul construit în jurul Bucureștiului.

Evoluția istorică și eșecul militar al sistemului

Cetatea București nu a ajuns să își îndeplinească rolul militar pentru care fusese proiectată. La începutul secolului XX, dezvoltarea artileriei și apariția unor proiectile mai puternice au făcut ca fortificațiile de acest tip să devină tot mai vulnerabile.

Procesul de pierdere a funcției militare a început înainte de Primul Război Mondial. În perioada neutralității României, între 1914 și 1916, armamentul greu al sistemului fortificat a fost demontat și redistribuit către alte unități. Când trupele germane au ajuns la București, în decembrie 1916, sistemul fortificat nu mai era operativ.

Cel mai dramatic destin l-a avut Fortul 13 Jilava. Construit ca element al centurii defensive, acesta a fost folosit ulterior ca penitenciar militar și apoi ca spațiu de detenție politică. După 1948, Jilava a devenit unul dintre marile spații carcerale ale României comuniste, cunoscut pentru condițiile de detenție deosebit de dure. Pe aici au trecut numeroși deținuți politici, iar numele fortului a rămas legat de represiune, detenție și memorie traumatică.

Perioada comunistă și transformările ulterioare

După ce valoarea militară inițială a sistemului a dispărut, multe forturi și baterii au primit funcțiuni noi sau au fost abandonate. Unele au rămas în administrarea militară, altele au fost folosite ca spații tehnice, depozite, zone de instruire sau au ajuns în administrări civile.

Unele componente au fost afectate de explozii legate de depozitarea munițiilor. În literatura și inventarele dedicate fortificațiilor sunt menționate cazuri precum Chiajna, Mogoșoaia, Bragadiru, Cățelu și Domnești, dar lista exactă trebuie tratată cu prudență în lipsa unei sinteze arhivistice unitare.

După 1990, situația juridică și urbanistică a devenit și mai complicată. Retrocedările, transferurile de terenuri, presiunea imobiliară și lipsa unei politici coerente de conservare au făcut ca multe dintre aceste construcții să rămână greu accesibile, degradate sau aproape invizibile pentru publicul larg.

Starea actuală: inventar al supraviețuirii

Din cele 36 de construcții principale ale sistemului, numeroase forturi și baterii mai pot fi încă identificate, dar în stări foarte diferite de conservare. Unele sunt relativ bine păstrate ca structură, altele sunt deteriorate, parțial distruse sau greu accesibile din cauza amplasării pe terenuri militare, private ori industriale.

Fortul 13 Jilava are statut de monument istoric de grupa A, cod LMI IF-II-m-A-21037, fiind înscris în Lista Monumentelor Istorice ca obiectiv aflat în incinta Penitenciarului Jilava, datat 1886–1893. În 2024, fortul a fost preluat în administrarea Consiliului Județean Ilfov, cu obiectivul reabilitării, conservării și valorificării muzeale și turistice.

Pentru restul centurii, imaginea rămâne fragmentată. Unele forturi pot fi identificate pe teren, altele sunt ascunse de vegetație, construcții, garduri, depozite sau zone cu acces restricționat. Sistemul există încă, dar mai degrabă ca o hartă de urme, întreruperi și supraviețuiri decât ca un patrimoniu coerent prezentat publicului.

Perspective de conservare și valorificare

În ultimii ani, interesul pentru centura de fortificații a Bucureștiului a crescut, mai ales prin inițiative civice, cercetări de patrimoniu și proiecte dedicate recuperării memoriei Fortului 13 Jilava. Specialiștii care au elaborat documentația de clasare a Fortului 13 au propus și includerea întregului sistem Cetatea București pe Lista Monumentelor Istorice, ca zonă protejată.

Marea dificultate rămâne diferența dintre valoarea istorică și realitatea administrativă. Forturile sunt răspândite în jurul Capitalei, aparțin unor proprietari sau administratori diferiți, au stări de conservare inegale și se află în zone unde presiunea urbană este mare.

Centura de fortificații ridicată în vremea lui Carol I rămâne unul dintre cele mai importante ansambluri de istorie militară și urbană din jurul Bucureștiului. A fost construită pentru a apăra Capitala în logica strategică a sfârșitului de secol XIX, dar astăzi spune o poveste mai largă: despre ambiție strategică, tehnologie depășită, costuri enorme, memorie traumatică și patrimoniu lăsat prea multă vreme la marginea orașului.

Citește și: Nume celebre de bulevard: Mărășești, Primul Război Mondial și întregirea României Mari