Cum arătau piețele din Bucureștiul interbelic toamna și cu cât se vindeau cartofii
- Articole
- 24 SEP 26
Toamna, piețele Bucureștiului interbelic însemnau zgomot, aglomerație și mărfuri grămădite, iar fiecare cumpărător venea cu aceeași întrebare în minte: cât mă costă azi?
În 1934, un kilogram de cartofi costa în București, în medie, 3,10 lei, iar unul de pâine albă 7,75. Deși sunt prețuri medii pe tot anul și nu cotații de toamnă, arată în ce lume se făceau cumpărăturile.
Iar dacă ne întrebăm cu ce bani se plăteau... Un salariu mediu unic pentru 1934 nu există în statisticile vremii, așa că cifrele trebuie luate pe bucăți. În administrația centrală, în 1934-1935, mediile pe ministere mergeau de la 3.162 lei la Interne până la 9.257 lei la Afacerile Străine, iar peste trei sferturi dintre funcționari primeau sub 5.000 lei pe lună. Pentru muncitori, cea mai apropiată cifră vine din 1938: între 1.600 și 2.361 lei pe lună, în funcție de ramură, iar salariații necalificați aveau în medie 1.457 lei. Comparația amestecă ani diferiți, deci rămâne orientativă. Cu o leafă de necalificat s-ar fi cumpărat, dacă nu rămânea nimic pentru chirie, lemne și haine, cam 470 de kilograme de cartofi sau 188 de kilograme de pâine albă. O pereche de pantofi de 530 de lei ar fi luat peste o treime din lună. Zilierul agricol plătit în 1938 cu 36-43 de lei pe zi câștiga echivalentul a 12-14 kilograme de cartofi. Funcționarul cu 5.000 de lei pe lună stătea mult mai bine, dar la fel de departe de vârf: un ministru încasa, în grilele bugetare din 1934-1935, aproximativ 30.400 de lei.
Pe 26 septembrie 1929, cu cinci ani înainte, Ilustrațiunea Română publica reportajul lui Ion Tik din Piața Mare. Reporterul trecuse întâi prin hala de păsări vii, unde nimeni nu se auzea peste rațe și gâște, și dăduse peste o gospodină care cerceta cu degetele două găini, probabil ca să vadă cât sunt de grase. Le-a găsit slabe. Precupeața, acoperită de fulgi din cap până în picioare, i-a explicat că o găină slabă face două ouă pe zi și își scoate banii în cincisprezece zile. Cumpărătoarea, încă supărată pe o insultă din cursul discuției, a răspuns că acum nu le mai ia nici dacă e plătită.
În fundul pieței, fructarii aveau „mii de coșuri pline cu struguri, prune și mere". Singurul om liniștit din tot vacarmul era sergentul de serviciu, adormit pe colțul unei lăzi de lămâi.
Piața Mare însemna Halele Centrale, în locul unde e azi Piața Unirii. Hala Mare, începută pe vremea lui Cuza și terminată în 1872 după modelul halelor pariziene, avea în jur hala de păsări și hala de pește. Dincolo de Dâmbovița, la poalele Dealului Mitropoliei, se întindea piața de legume și fructe Bibescu-Vodă, reamenajată modern în 1906. Monografia lui Mircea Damian, apărută în 1935, o numea „nodul comercial al capitalei și hrana ei". Potrivit cifrelor atribuite lui Constantin C. Giurescu, în 1936 bucureștenii consumau zilnic între 110.000 și 125.000 de kilograme de cartofi și între 300.000 și 400.000 de ouă.
Hala de pește era mai tăcută și cam goală. În 1929, doi pensionari se uitau la câteva ciortane sărate și hotărau că e pește pentru bogătași, nu pentru ei. În jurul halelor se strângeau uneori douăzeci-treizeci de tramvaie, blocate între căruțe, furgoane și automobile. Un reportaj din Realitatea ilustrată, din decembrie 1936, descria halele luate cu asalt de cum se lumina de ziuă, de cucoane, bucătărese și restauratori cu coșuri și panere.
În anii '30, halele ajunseseră să fie privite ca focare de murdărie, iar edilii voiau să le mute spre marginea orașului. Inginerul I. Săbăreanu, primarul sectorului I Galben, a hotărât desființarea halei din Piața Amzei. Proiectul noii clădiri, întocmit în 1935 de arhitectul Nicu Georgescu, păstra prăvălii alimentare de jur împrejur și adăuga două judecătorii, o bibliotecă și o sală de cinema de 700 de locuri. Clădirea Art Deco a Primăriei Galbene a ajuns să aibă și o sală de teatru. Sub Carol al II-lea au fost demolate și piața Bibescu-Vodă, și halele mai mici din Piața Unirii. A rămas Hala Mare, până în vara lui 1986.
Orașul creștea între timp, iar după 1918 au apărut piețele Filantropia, Domeniilor, Chibrit, Dorobanți și Ghencea.
La Obor, marea hală nu exista încă. În zonă funcționa deja piața, urmașa vechiului Târg de Afară. Lucrările la hală au început în octombrie 1936, după planurile lui Octav Doicescu, apoi ale lui Horia Creangă. Scheletul metalic a venit de la Reșița. În septembrie 1941 șantierul s-a oprit din lipsă de bani, iar Halele Centrale Obor au fost inaugurate abia în 1950, la peste treisprezece ani de la începerea lucrărilor.
Până la urmă, toată povestea se reduce la aritmetică. Cu 3,10 lei pe kilogramul de cartofi, masa de zi cu zi nu era scumpă, dar era mereu socotită, iar leafa se măsura în coșuri: ce încape în el, cât rămâne din lună după ce s-a umplut. Gospodina din 1929 care pipăia găinile știa că fiecare ou trebuie să-și scoată banii. Cei doi pensionari din hala de pește au aflat același lucru uitându-se la câteva ciortane. Nu întâmplător, cifrele de la început îi arată pe cei mai mulți bucureșteni cumpărând mărunt și des, cu cartofii pe primul loc.
Edilii au avut dreptate în privința murdăriei și au vrut, după cum se vede, să scape de ea odată cu piețele. Au dispărut pe rând Amzei, Bibescu-Vodă și halele mici, apoi Hala Mare, în 1986. Obor a rămas și a ajuns monument istoric, un loc unde se mai cumpără, se mai tocmește și se mai strigă. Iar dacă e să căutăm câștigătorul acelor ani, singurul care nu părea să-și facă griji pentru prețuri era sergentul de serviciu, care dormea liniștit pe lada cu lămâi.
