Sinaia are un cazinou ridicat în 1912, gândit de la bază după modelul celui din Monte Carlo, cu grădini și priveliște spre munte. Constanța îl are al ei pe faleză, comandat de primărie în 1902 și proiectat de arhitectul Petre Antonescu în stil Art Nouveau, terminat pe la 1910. București, capitala, orașul cu cea mai mare avere concentrată din țară, n-a ridicat niciodată o clădire cu acest scop unic. Tot ce numim azi „cazinourile de lux" ale orașului ocupă case construite pentru cu totul altceva.

Un model de stațiune, nu de capitală

Cazinourile românești de la începutul secolului XX au apărut acolo unde mergea lumea bună să-și petreacă vara: în stațiuni balneare sau pe litoral, ca parte dintr-un pachet întreg de agrement — hotel, grădină, faleza sau parcul, și cazinoul ca piesă centrală. Sinaia, Constanța, mai târziu Vatra Dornei sau Slănic Moldova, au urmat exact tiparul european al orașelor de cură, unde jocul de noroc era un ingredient al vacanței, alături de plimbări, ape minerale și concerte de seară.

București nu avea nevoie de un asemenea pachet. Elita orașului nu venea aici în vacanță, ci locuia și lucra aici tot anul, iar viața ei mondenă se desfășura în saloanele propriilor case, nu într-o clădire publică dedicată distracției. Jocul de noroc a rămas, în capitală, o activitate de salon, nu de stațiune.

Casa unui boier, transformată în salon de joc

Cel mai limpede exemplu e Casa Vernescu, ridicată în 1820 pentru boierul Filip Lenș și restaurată în 1889 de arhitectul Ion Mincu. Clădirea a devenit, încă din secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, un loc de întâlnire al elitei bucureștene — și, odată cu ea, un loc unde se pierdeau averi la ruletă. Diplomați străini care frecventau casa ajungeau uneori cu datorii mari de la masa de joc, iar acele datorii deveneau, pentru serviciile de informații ale vremii, o pârghie convenabilă pentru a scoate secrete de stat. Opulența casei funcționa ca paravan pentru ceea ce s-a numit, retrospectiv, „diplomația de coridor".

Nimic din toate astea nu s-a întâmplat într-o clădire ridicată pentru joc. S-a întâmplat într-o reședință boierească reconvertită informal, prin obiceiurile celor care o frecventau, într-un spațiu de gambling — cu mult înainte ca acolo să funcționeze vreun cazinou cu firmă și licență.

De la club de noapte la piață liberalizată

În perioada comunistă, cazinourile românești care au supraviețuit au funcționat într-o formă hibridă, mai degrabă club de noapte decât sală de joc propriu-zisă. Abia după 1990, odată cu intrarea investitorilor străini, industria a luat o formă recognoscibilă din perspectivă occidentală. Vârful liberalizării a fost atins între 1995 și 1997, când statul a eliberat 10.000 de licențe pentru jocuri de noroc; până în 1997, funcționau 57 de cazinouri în toată țara, dintre care 17 în București. Chiar atunci, în 1995-1996, Casa Vernescu a primit oficial statutul de cazinou, sub numele Palace Casino — practic continuarea legală a unui obicei care exista acolo de un secol.

Ce a rămas din tot procesul ăsta

Azi, cele două cazinouri „de vitrină" ale orașului rămân Palace Casino, tot în Casa Vernescu de pe Calea Victoriei, și Grand Casino România, deschis în interiorul hotelului JW Marriott, lângă Casa Poporului — un contrast direct între eleganța interbelică împrumutată și un hotel corporatist construit după 2000. Niciuna dintre cele două clădiri n-a fost gândită inițial ca loc de joc.

Sub acest strat de lux stă piața reală a jocurilor de noroc din București, mult mai puțin fotogenică: peste 500 de săli cu aparate electronice răspândite prin tot orașul, fără nimic din arhitectura Belle Époque a cazinourilor de stațiune. Diferența dintre cele două lumi rezumă, de fapt, întreaga istorie a jocului de noroc bucureștean — capitala n-a avut niciodată nevoie de propriul ei Monte Carlo, pentru că avea deja destule case boierești unde se putea pierde o avere fără să iasă nimeni din oraș.