Istoria teatrului românesc este presărată cu destine excepționale, dar puține sunt atât de dramatice și simbolice precum cel al actorului Mihai Popescu. Talent ieșit din comun, format sub îndrumarea unor mari personalități ale scenei și afirmat atât în țară, cât și pe scenele europene, Mihai Popescu a trăit teatrul cu o intensitate rară. Pentru el, scena nu era doar un loc de muncă, ci spațiul vital în care respira, iubea și se împlinea. Moartea sa, survenită chiar în timpul unei reprezentații cu Othello de William Shakespeare, a transformat viața și cariera lui într-un simbol al sacrificiului total pentru artă.

Rădăcini solide și chemarea timpurie a scenei

Mihai Popescu s-a născut la 22 iulie 1909, la Târgoviște, într-o familie respectată, fiind fiul preotului și academicianului Nae Popescu. Proveniența sa dintr-un mediu intelectual și spiritual a contribuit decisiv la formarea unei personalități complexe, sensibile și profunde. Încă din tinerețe, înclinația către artele dramatice a fost evidentă, iar teatrul a devenit rapid centrul aspirațiilor sale.

Talentul nativ, dublat de o inteligență scenică rară, a fost remarcat foarte devreme. Încă din primul an de studiu la Conservatorul de Artă Dramatică din București, Mihai Popescu a atras atenția Luciei Sturdza Bulandra, una dintre cele mai importante figuri ale teatrului românesc. 

Recunoașterea venită din partea unei asemenea personalități a fost esențială pentru parcursul său ulterior, confirmând că se află în fața unui actor cu un potențial excepțional.

Debutul profesional și afirmarea rapidă

Anul 1931 a marcat un moment decisiv în viața sa artistică. Mihai Popescu a absolvit Conservatorul cu piesa Comedia zorilor de Mircea Ștefănescu, interpretând rolul lui Vlad. Prestația sa a fost primită cu entuziasm atât de public, cât și de critici, care au recunoscut în tânărul actor un nume destinat unei cariere strălucite. Era clar că teatrul românesc câștigase o voce nouă, puternică și distinctă.

La scurt timp după absolvire, în 1932, Mihai Popescu a fost angajat de Maria Ventura în compania sa de teatru. Această colaborare i-a oferit ocazia de a-și lărgi orizonturile artistice și de a evolua într-un mediu profesionist de înalt nivel. Dorința de perfecționare l-a purtat curând în Franța și Germania, unde a studiat și a observat marile școli europene de teatru, acumulând experiență și rafinament scenic.

Experiența vieneză și consacrarea internațională

Cel mai important pas al carierei sale internaționale a fost înscrierea la Seminarul dramatic al lui Max Reinhardt de la Viena, între anii 1933 și 1935. Aici, Mihai Popescu a intrat într-un mediu artistic de elită, unde exigența, disciplina și căutarea perfecțiunii erau norme fundamentale. Influența lui Reinhardt asupra formării sale a fost decisivă, contribuind la consolidarea unui stil modern, profund și expresiv.

În scurt timp, actorul român a ajuns să joace pe scene prestigioase din Salzburg și Viena, inclusiv la celebrul Volkstheater. Interpretările sale în roluri precum Laertes din Hamlet, Orlando din Cum vă place sau Mortimer din Maria Stuart de Schiller i-au adus recunoaștere și apreciere. Era doar al doilea actor român care reușea să se impună pe scenele vieneze, după legendara Agatha Bârsescu, fapt care sublinia dimensiunea performanței sale.

Criticii vremii îl descriau drept „tânăr, frumos, elegant și spiritual”, cu un glas bine timbrat și o prezență scenică fermecătoare. Inteligența, cultura și sensibilitatea sa făceau din Mihai Popescu un actor complet, capabil să transmită emoție și profunzime în orice rol.

Revenirea în România și protecția Mariei Filotti

În 1939, Mihai Popescu a revenit în România, iar vestea întoarcerii sale a fost primită cu entuziasm în lumea teatrală. Se spune că Maria Filotti l-a așteptat personal la Gara de Nord și i-a oferit imediat un contract, fără formalități inutile. Această protecție artistică a fost esențială pentru reintegrarea sa în teatrul românesc, într-un moment istoric tensionat.

În stagiunea 1939–1940, a jucat în Compania Maria Filotti, iar ulterior și-a continuat cariera la Teatrul Comedia și la Teatrul Național din București. A abordat atât roluri de „june prim”, cât și roluri de compoziție, demonstrând o versatilitate remarcabilă. Publicul îl admira pentru farmecul său, iar criticii îi apreciau rigoarea și profunzimea interpretărilor.

Războiul, suferința și revenirea pe scenă

Al Doilea Război Mondial a întrerupt brutal ascensiunea sa artistică. Deși fusese invitat să interpreteze rolul lui Hamlet în mai multe teatre europene, aceste proiecte nu s-au concretizat. În schimb, Mihai Popescu a trecut prin experiența traumatică a unui lagăr de concentrare, eveniment care i-a marcat profund existența și sănătatea.

Revenit în România în noiembrie 1945, a fost din nou primit cu căldură de Maria Filotti, care i-a oferit rolul lui Armand Duval din Dama cu camelii, alături de Elvira Godeanu. Această revenire pe scenă a fost nu doar un act artistic, ci și o formă de vindecare, teatrul redevenind spațiul în care își regăsea echilibrul.

Apogeul carierei și rolurile de referință

În anii care au urmat, Mihai Popescu a continuat să impresioneze în producții de mare succes. Interpretarea sa din Romeo și Julieta, alături de Maria Botta, a rămas memorabilă, fiind considerată una dintre cele mai sensibile și intense versiuni ale piesei. În 1949, rolul principal din drama Bălcescu de Camil Petrescu, în regia lui Sică Alexandrescu, i-a pus în valoare dicția impecabilă și forța dramatică.

În anii ’50, actorul devenise una dintre figurile centrale ale Teatrului Național București. A jucat în spectacole importante precum Viraj periculos de J. B. Priestley și Othello de Shakespeare. În această din urmă montare, împărțea rolul lui Iago cu Fory Etterle, într-o regie semnată de Nicolae Massim, apreciată drept una de excepție.

Moartea pe scenă și moștenirea artistică

Tragedia s-a produs în timpul unei reprezentații a piesei Othello, spectacol care se juca de mai multe stagiuni, având premiera la 18 decembrie 1948. O tumoare cerebrală, nediagnosticată la timp, a provocat un atac cerebral fatal. În fața unui public îngrozit, Mihai Popescu s-a prăbușit pe scenă, locul pe care îl numea „acasă”. La 24 februarie 1953, marele actor se stingea la doar 43 de ani.

Deși viața i-a fost curmată prematur, moștenirea sa artistică rămâne impresionantă. În Fonoteca de Aur a Radioului Român se păstrează două înregistrări de referință: Intrigă și iubire de Schiller și Egmont de Goethe, adevărate capodopere ale teatrului radiofonic. Destinul lui Mihai Popescu rămâne emblematic pentru artistul care a trăit și a murit pentru teatru, lăsând în urmă nu doar roluri memorabile, ci și un exemplu de dăruire absolută.

Citește și: O iubire ca-n filme: Tony Bulandra și Lucia Sturdza, „Amor fatal”, primul film românesc din istorie