În București există străzi care poartă numele unor oameni cunoscuți de aproape toată lumea și străzi dedicate unor personalități a căror contribuție la dezvoltarea României a rămas, în timp, mai ales în memoria specialiștilor. Strada Ermil Pangrati, din zona de nord a Capitalei, se înscrie în cea de-a doua categorie. Numele de pe indicatorul stradal îi aparține unuia dintre oamenii care au contribuit decisiv la transformarea învățământului tehnic și arhitectural românesc într-un sistem universitar modern.

Cine a fost Ermil Pangrati

Ermil A. Pangrati (21 iulie 1864 – 19 septembrie 1931) a fost inginer, matematician, profesor universitar, rector al Universității din București, director al Școlii de Arhitectură și, pentru o scurtă perioadă, ministru al Lucrărilor Publice. A avut, de asemenea, preocupări importante în domeniul istoriei științei, al patrimoniului și al organizării învățământului superior. Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” îl include astăzi în lista conducătorilor Școlii de Arhitectură din București, Pangrati ocupând această poziție între 1904 și 1931.

Povestea lui este legată de o perioadă în care România încerca să-și construiască instituțiile moderne, iar pregătirea inginerilor și arhitecților devenea o condiție esențială pentru dezvoltarea orașelor, infrastructurii și administrației. În acest context, Pangrati a înțeles că modernizarea nu putea fi realizată doar prin proiecte și construcții, ci trebuia începută din universități și din formarea specialiștilor.

De la Iași la marile școli tehnice ale Europei

Ermil Pangrati s-a născut la Iași, la 21 iulie 1864. Muzeul Universității din București îl menționează între profesorii Facultății de Științe născuți la Iași, confirmând data nașterii de 21 iulie 1864. Provenea dintr-o familie cu legături importante în mediul militar și politic al epocii, tatăl său fiind colonelul Gavril Pangrati, iar mama sa, Eufrosina Cuza, era rudă cu Alexandru Ioan Cuza.

A urmat primele forme de învățământ la Iași și și-a continuat pregătirea în domeniul științelor. Pentru un tânăr interesat de matematică, inginerie și tehnică, Parisul reprezenta în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea unul dintre marile centre europene ale formării profesionale. Pangrati a ajuns în capitala Franței și a studiat la École Nationale des Ponts et Chaussées, prestigioasa instituție destinată formării inginerilor de poduri și șosele.

Experiența franceză avea să-i influențeze decisiv concepția despre educație. Nu era vorba doar despre acumularea unor cunoștințe tehnice, ci despre formarea unui specialist capabil să lucreze într-un sistem instituțional modern. După revenirea în România, Pangrati a lucrat în cadrul Direcției Generale a Căilor Ferate Române, ocupând funcții de inspector de tracțiune la Craiova, București și Iași.

Cariera inginerească a fost însă doar una dintre etapele drumului său. În 1893 a început activitatea didactică la Universitatea din Iași, unde a predat geometrie, iar în 1894 a ajuns la Universitatea din București, unde a devenit profesor de geometrie descriptivă. O lucrare dedicată istoriei Universității din București îl descrie ca inginer diplomat al Școlii de Poduri și Șosele de la Paris și arată că, din 1894 până la moartea sa, a funcționat ca profesor de geometrie descriptivă la București.

Omul care a organizat școala modernă de arhitectură

Numele lui Ermil Pangrati este legat în mod special de evoluția învățământului românesc de arhitectură. Înainte ca statul să organizeze o școală națională, existase o inițiativă privată a arhitecților. În 1892, Societatea Arhitecților Români a decis înființarea unei Școli de Arhitectură, care a funcționat până în 1897 sub îndrumarea lui Ion N. Socolescu. În decembrie 1897, școala a fost naționalizată și transformată în Școala Națională de Arhitectură, cu o durată de cinci ani, fiind condusă de Ermil Pangrati.

Acest moment a fost esențial. România avea nevoie de arhitecți formați într-un cadru instituțional stabil, iar arhitectura trebuia să depășească statutul unei simple meserii și să se consolideze ca disciplină academică. Pangrati a contribuit la această transformare prin organizarea programelor de studiu, dezvoltarea structurii școlii și apropierea educației arhitecturale de modelele europene.

Datele oficiale ale Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” arată că Pangrati a condus Școala de Arhitectură din 1904 până în 1931, după ce instituția fusese condusă, în primii ani, de Constantin Stăncescu și George Mirea. Această perioadă de peste un sfert de secol explică de ce numele său este atât de strâns legat de consolidarea școlii.

În jurul instituției s-au aflat arhitecți importanți ai perioadei, între care Ion Mincu și Petre Antonescu. Pentru Pangrati, însă, formarea arhitecților nu trebuia separată de cunoașterea patrimoniului. A susținut cercetarea monumentelor istorice și implicarea studenților în realizarea de relevee și documentații. Biblioteca Digitală a Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași păstrează inclusiv lucrările sale dedicate „ridicărilor grafice și fotografierii monumentelor istorice”, publicate în 1907.

Prin această preocupare, educația arhitecturală era legată direct de conservarea patrimoniului. Studentul nu trebuia doar să învețe să proiecteze o clădire nouă, ci și să înțeleagă construcțiile istorice și caracteristicile arhitecturii românești.

Profesor, rector și reformator al Universității din București

Activitatea lui Pangrati nu s-a limitat la Școala de Arhitectură. La Universitatea din București a devenit una dintre figurile importante ale administrației academice. A fost rector în două perioade, 1911–1912 și 1923–1929. Muzeul Universității din București confirmă și data de 19 septembrie 1931 ca zi a morții sale, în București.

În perioada în care a ocupat funcția de rector, s-a preocupat de dezvoltarea instituției și de modernizarea condițiilor în care se desfășura activitatea universitară. Pentru el, universitatea trebuia să fie mai mult decât un loc de transmitere a unor cursuri. Laboratoarele, baza materială, organizarea administrativă și legătura dintre cercetare și educație făceau parte din același proiect de modernizare.

Lista rectorilor publicată de Universitatea din București îl menționează explicit pe Ermil Pangrati pentru mandatul 1911–1912. Alte surse universitare confirmă al doilea interval de conducere, 1923–1929.

Această dublă perspectivă, de profesor și administrator, l-a ajutat să înțeleagă problemele învățământului românesc la nivelul întregului sistem. Pangrati a susținut ideea unei educații universitare bine organizate, conectate la dezvoltarea economică și tehnică a țării.

O scurtă trecere prin politica românească

Activitatea sa universitară nu l-a ținut departe de viața publică. Ermil Pangrati a fost deputat și senator și a intrat pentru o perioadă în administrația guvernamentală. În 1912, în guvernul condus de Titu Maiorescu, a ocupat funcția de ministru al Lucrărilor Publice.

Experiența sa inginerească făcea ca domeniul infrastructurii să fie unul firesc pentru el. Aflat în fruntea ministerului, Pangrati a avut ocazia să participe direct la administrarea unui domeniu în care pregătirea tehnică și decizia politică se întâlneau.

Funcția ministerială a fost însă una de scurtă durată. Contribuția sa cea mai consistentă a rămas în zona educației și a instituțiilor universitare, unde a activat timp de decenii.

Cărțile prin care a susținut modernizarea învățământului

Pangrati nu a fost doar profesor și administrator, ci și autor al unor studii și lucrări dedicate educației, științei și arhitecturii. Biblioteca Digitală a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași păstrează numeroase dintre scrierile sale, ceea ce permite astăzi reconstituirea unei părți importante a activității sale intelectuale.

Printre titlurile care ilustrează preocupările sale se află „Noua îndrumare a învățământului nostru superior științific”, publicată în 1903, „Învățământul artelor frumoase și noua lui organizare”, din 1908, precum și lucrările privind institutele tehnice și politehnice. A abordat inclusiv problema universităților, publicând în 1905 seria „Întărirea universităților”.

În aceste scrieri poate fi observată preocuparea constantă pentru consolidarea învățământului superior românesc. Pangrati considera că dezvoltarea unei țări moderne depinde de existența unor instituții capabile să formeze specialiști și să producă, la rândul lor, cunoaștere.

Una dintre preocupările sale importante a fost și raportul dintre tradiție și modernitate în arhitectură. În 1931, în „Avântul arhitecturii românești”, a continuat să susțină necesitatea unei arhitecturi conectate la tradiția locală, dar fără izolarea de evoluțiile tehnice și culturale europene. Ideea rezumă, într-un fel, întreaga sa activitate: modernizarea nu trebuia să însemne abandonarea identității, ci folosirea instrumentelor moderne pentru dezvoltarea ei.

Strada Ermil Pangrati din București

Astăzi, memoria profesorului este păstrată și printr-un reper urban discret: Strada Ermil Pangrati din București. Artera se află în nordul Capitalei, în zona din apropierea Pieței Charles de Gaulle și a Televiziunii Române. Numele său poate trece ușor neobservat într-un oraș în care mii de străzi poartă numele unor personalități istorice.

Pentru istoria Bucureștiului universitar și pentru istoria arhitecturii românești, însă, această denumire are o semnificație aparte. Ea amintește de omul care a petrecut cea mai mare parte a vieții sale profesionale construind instituții, programe de studiu și generații de specialiști.

Mai mult decât o stradă, numele reprezintă legătura dintre orașul modern și perioada în care România își construia sistemul universitar. Iar faptul că Pangrati este astăzi inclus în istoria oficială a Școlii de Arhitectură din București, alături de personalități precum Ion N. Socolescu, Constantin Stăncescu, George Mirea și Petre Antonescu, arată amploarea rolului său instituțional.

Moștenirea unui constructor de instituții

Ermil Pangrati a murit la București, la 19 septembrie 1931, la vârsta de 67 de ani. Muzeul Universității din București consemnează data morții sale în evidența profesorilor Facultății de Științe. Moartea sa a survenit chiar în anul în care școala pe care o contribuise decisiv la organizarea și consolidarea ei intra într-o nouă etapă instituțională, devenind Academia de Arhitectură.

Privită retrospectiv, cariera sa impresionează nu printr-o singură construcție sau printr-o singură funcție, ci prin capacitatea de a pune în ordine și de a dezvolta instituții. A fost inginer, dar a ales să investească masiv în educație. A fost matematician și profesor, dar s-a implicat în arhitectură și în protejarea patrimoniului. A fost rector și ministru, însă cea mai durabilă influență a sa se regăsește în școala de arhitectură.

Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” îl păstrează în propria genealogie instituțională drept unul dintre conducătorii istorici ai Școlii de Arhitectură, unde a activat între 1904 și 1931. Iar documentele și lucrările sale păstrate în colecțiile bibliotecilor universitare arată cât de largă era preocuparea sa pentru educație, știință, arhitectură și patrimoniu.

De aceea, titulatura de „părinte al școlii românești de arhitectură” trebuie înțeleasă în primul rând prin prisma rolului său de organizator și constructor instituțional. Pangrati nu a fost arhitectul unei clădiri celebre, ci unul dintre oamenii care au contribuit la formarea celor care urmau să proiecteze România modernă.

Într-un oraș care îi păstrează numele pe o stradă din nordul Capitalei, Ermil Pangrati rămâne astfel legat de o moștenire mai puțin spectaculoasă la prima vedere, dar fundamentală: ideea că o arhitectură românească modernă nu poate exista fără o școală solidă, fără cercetare și fără profesori capabili să transmită mai departe cunoașterea.

Citește și: Arhitecți care au modelat Bucureștiul: Ion Mincu, „părintele” stilului neoromânesc, și-a construit propria casă cu bani împrumutați de la Primărie