Puțini oameni de litere au avut o viață la fel de plină de contradicții precum George Călinescu. Critic, istoric literar, romancier, profesor universitar și academician, el a fost una dintre cele mai sclipitoare minți ale culturii române, dar și un om cu o personalitate complexă, plină de contraste. În spatele imaginii de savant dedicat cărților se ascundea un bărbat pasional, un Don Juan al lumii literare, despre care chiar și Securitatea a strâns mărturii, intrigată de numeroasele sale aventuri amoroase.

Un geniu al literaturii, un spirit controversat

Născut la 19 iunie 1899 la București, sub numele de Gheorghe Vișan, destinul său a fost neobișnuit încă de la început. Mama sa biologică, Maria Vișan, lucra ca menajeră în casa familiei Călinescu, iar când băiatul avea doar opt ani, a fost adoptat de soții Constantin și Maria Călinescu, funcționari fără copii. Din acel moment, Gheorghe Vișan a devenit oficial Gheorghe Călinescu, nume pe care avea să-l poarte întreaga viață.

Deși și-a semnat articolele cu inițiala „G.”, evitând folosirea completă a prenumelui, după moda intelectuală a vremii, figura sa publică a devenit repede sinonimă cu rigoarea și rafinamentul criticii literare. După absolvirea Facultății de Litere în 1923, a obținut o bursă la Roma, unde și-a desăvârșit formația clasică. A fost un autodidact genial, cu o curiozitate enciclopedică, un om care trăia pentru lectură, dar și pentru emoția vieții.

În 1929, la 30 de ani, s-a căsătorit cu Alice Vera, fiica unor mici întreprinzători bucureșteni. Episodul primei lor întâlniri avea să fie descris, cu umor și nostalgie, în romanul Cartea nunții. Împreună, cei doi au dus o viață modestă, departe de fastul lumii literare. Chiar dacă socrii îi puteau oferi confort material, cuplul a ales să trăiască cu chirie într-o casă simplă, preocupat mai mult de liniște decât de aparențe.

În jurnalul ei, Alice Vera avea să scrie cu luciditate: „Viața noastră a fost totdeauna modestă. Trăiam retrași. Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf sau la teatru. Spectacolele le alegea soțul meu. Vizite primeam rar. Eu mă ocupam de gospodărie, el de scris. Era foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de altceva.”

Călinescu era un om al extremelor: disciplinat și pasional, distant și seducător. În perioada în care lucra la Istoria literaturii române, devenea aproape inaccesibil. Prietenul său, Lucian Nasta, nota în Intimitatea amfiteatrelor: „Se închide în casă cu săptămânile când e să redacteze; își ascunde domiciliul sau dă adrese fictive, terorizat la gândul că ar putea fi întrerupt de la lucru.”

Această nevoie de izolare ascundea însă și o latură sentimentală intensă. Potrivit unor documente descoperite după 1989, George Călinescu era urmărit de Securitate, care nota în rapoartele sale detalii despre viața sa privată, considerată „neconformă cu morala socialistă”.

Soția care îi căuta amante

În 2014, fostul student al criticului, Ionel Oprișan, a publicat volumul Asaltul cetății. Dosarul de Securitate al lui G. Călinescu, care a scos la lumină o serie de note informative din anii 1959–1961. Printre informatori se afla o admiratoare a scriitorului, care povestea că, la vârsta de 60 de ani, profesorul s-ar fi îndrăgostit de o tânără pe nume Liliana, cu 30 de ani mai tânără decât el.

Mai surprinzător era însă rolul soției sale, Alice Vera, care, potrivit aceleiași surse, „își înțelegea soțul” și chiar îi căuta amante. În spatele acestei relații neobișnuite se ascundea o formă rafinată de toleranță și de devotament: Alice Vera părea să accepte că geniul literar al lui Călinescu avea nevoie de libertate pentru a crea.

În lumea culturală bucureșteană se vorbea despre farmecul inegalabil al lui George Călinescu. Era un bărbat cultivat, ironic, cu o privire pătrunzătoare și o vorbire fermecătoare, capabil să fascineze prin inteligență și eleganță. Într-o epocă dominată de figuri masculine reci și rigide, Călinescu aducea o căldură și o vivacitate rare.

Pe cât era de seducător în viața personală, pe atât era de riguros în muncă. Criticul a publicat opere fundamentale pentru cultura română: Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, precum și monografii dedicate lui Nicolae Filimon și Grigore Alexandrescu. După 1945, și-a extins interesul asupra literaturii universale, publicând studii și eseuri remarcabile.

În 1953, apărea romanul Bietul Ioanide, considerat o satiră subtilă la adresa lumii intelectuale românești, iar din 1956 a avut o rubrică permanentă în revista Contemporanul, intitulată Cronica optimistului. Deși regimul comunist îi privea cu suspiciune independența de gândire, Călinescu a fost prea mare pentru a fi ignorat.

Un savant între cărți, muzică și tăcere

Casa memorială „George Călinescu”, aflată pe strada care astăzi îi poartă numele, în sectorul 1 al Capitalei, păstrează încă spiritul marelui cărturar. Construită după propriul său proiect, locuința are doar două încăperi principale – sufrageria la parter și dormitorul deasupra. În grădină, sub un dud bătrân, se afla un mic bazin cu jeturi de apă printre tufele de trandafiri, o creație a scriitorului care iubea liniștea și simetria naturii.

În curte, o căsuță cu două odăi mici servea drept refugiu. Acolo, Călinescu obișnuia să se retragă și să cânte la vioară, impresionat de rezonanța pereților. Muzica îl inspira: asculta adesea Beethoven, Bach și Mozart, iar serile mergea la Ateneul Român, fascinat de concertele simfonice.

În mijlocul acestei lumi intime, „prietenii” săi erau neobișnuiți: o broască țestoasă numită „Seneca” și câinele „Fofeaza”, care apare sub numele „Stolt” în scrierile sale. În capătul curții se află biroul său, o cameră mică, plină de cărți până în tavan. Pe masa de scris, un stilou deschis și câteva rânduri din Cronica optimistului par să fi rămas suspendate în timp.

Biblioteca lui Călinescu era o veritabilă enciclopedie. Rafturile conțin ediții rare din literatura universală – de la texte medievale la poeți moderni, de la Rilke și Valéry la clasicii chinezi. Printre volumele cu autograf se găsesc exemplare de carte italiană, germană, franceză, dar și poeți români contemporani. Pentru el, cartea era un organism viu, o prelungire a minții.

Departe de imaginea austeră pe care o afișa uneori, Călinescu avea un simț ludic rafinat, o bucurie a vieții care transpare din fiecare pagină scrisă. În prefața uneia dintre monografiile sale, spunea: „Să scrii despre oameni înseamnă să le trăiești viața.” Poate că, tocmai din această empatie, izvorau și slăbiciunile sale omenești, inclusiv cele sentimentale.

Ultimii ani și moștenirea unui titan

În noiembrie 1964, sănătatea lui George Călinescu s-a deteriorat rapid. Internat la Sanatoriul Otopeni cu diagnosticul de ciroză hepatică, marele critic a rămas lucid până la capăt. În seara de 12 martie 1965, „la adăpostul nopții”, așa cum avea să scrie Geo Bogza, „a plecat în lumea umbrelor, lăsând o operă fundamentală pentru cultura poporului român”.

În arhiva Radio România se păstrează încă înregistrarea discursului său de la Academia Română, rostit la împlinirea a 60 de ani — o mărturie de noblețe și umor, în care Călinescu vorbea despre destinul culturii române cu o forță intelectuală rară.

Criticul a rămas o figură paradoxală: un moralist pasional, un savant care iubea viața până la exces. Deși imaginea „eternului Don Juan” i-a fost cultivată de anecdote și rapoarte indiscrete, esența sa era alta: un om care și-a trăit existența ca pe o continuă descoperire a frumosului.

Casa sa, astăzi muzeu, este mai mult decât un loc de memorie — este o mărturie a felului în care geniul se poate împleti cu sensibilitatea. În spatele zecilor de volume, a studiilor despre Eminescu și Creangă, a criticii monumentale care i-a asigurat nemurirea, se află un om viu, contradictoriu, care a iubit și a fost iubit.

Poate că tocmai această tensiune între rigoare și pasiune, între izolare și dorința de a trăi intens, l-a făcut pe George Călinescu să devină nu doar un mare critic, ci și un mit al culturii române. Eternul Don Juan al literaturii noastre nu a fost doar un cuceritor de femei, ci, mai ales, un cuceritor de spirite — al celor care, și astăzi, descoperă în paginile sale farmecul inepuizabil al vieții și al artei.

Citește și: Pasiunile adolescentului miop al Bucureștiului: Mircea Eliade vâslea pe Dunăre, escalada munții, juca oina pe maidan