Vrem-nu vrem să admitem, Bucureștiul are o mare slăbiciune pentru dispariții. Își pierde casele, grădinile, cinematografele, firmele vechi, vitrinele, cârciumile, piețele, gangurile, tramvaiele și uneori chiar dealurile, apoi pare sincer mirat când cineva întreabă unde s-au dus toate. Capitala a avut dintotdeauna o relație de tip yo-yo cu memoria: păstrează o scară de marmură într-un bloc scorojit, o marchiză superbă peste un magazin banal, o biserică mutată ca o piesă de mobilier prea grea și, la câteva străzi distanță, un teren viran care pare că ascunde ditamai autobiografia.

De aceea, fotografia bucureșteană are o miză aparte. Ea devine act de stare civilă pentru clădiri condamnate, cartiere rase, străzi rebotezate și oameni scoși din decor de istorie. De la Carol Popp de Szathmári la Andrei Pandele, de la Franz Duschek la Iosif Berman, de la Nicolae Ionescu la comunitățile foto contemporane, Bucureștiul a fost documentat de oameni care au apăsat pe declanșator cu intuiția că orașul din fața lor se schimba mai repede decât propria lui memorie.

Carol Popp de Szathmári, omul care a prins Bucureștiul când fotografia încă mirosea a laborator

Povestea începe firesc cu Carol Popp de Szathmári, născut la Cluj în 1812 și stabilit la București, unde a devenit una dintre figurile decisive ale începuturilor fotografiei românești. Sursele specializate îl prezintă ca pictor, grafician, acuarelist și fotograf, iar Muzeul Municipiului București i-a dedicat expoziții și cercetări legate de opera sa. În istoria vizuală a Capitalei, Szathmári rămâne legat de unele dintre cele mai valoroase imagini ale Bucureștiului din secolul al XIX-lea.

Târgul Cucului, București 1864 / Foto Carol Popp de Szatmari /  Imagine refăcută și colorizată cu inteligența artificială, păstrând detaliile originale.

Szathmári era și un personaj de roman: artist format în epoca desenului, intrat apoi în fotografia timpurie, cu aparatură greoaie, procese chimice capricioase și timpi de expunere care cereau subiecților o răbdare monahală. Este considerat unul dintre pionierii fotografiei de război datorită imaginilor realizate în contextul Războiului Crimeii, când a fotografiat militari și scene legate de confruntările din zona Dunării.

În București, importanța lui ține de altă formă de confruntare, mai lentă și mai perfidă: transformarea orașului. Imaginile care-i sunt atribuite păstrează un București aflat între oriental și european, între trăsură și proiect urban, între curți largi și clădiri reprezentative. Fără asemenea fotografii, multe repere ale secolului al XIX-lea ar fi rămas simple descrieri în cărți, adică o memorie frumoasă, dar destul de ușor de răsturnat de primul buldozer grăbit.

Franz Duschek și Bucureștiul care învăța să stea la poză

După Szathmári, Franz Duschek aduce o altă etapă a fotografiei urbane bucureștene. Fotograf ceh, născut în 1820 și mort în 1884, a locuit la București între 1862 și 1883. A lucrat într-un oraș care începuse să se cosmetizeze, să-și construiască instituții, să-și rafineze elitele și să-și descopere o plăcere tot mai serioasă pentru reprezentare.

Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), 1874 / Foto: Franz Duschek /  Imagine refăcută și colorizată cu inteligența artificială, păstrând detaliile originale.

Duschek a avut atelier pe Strada Nouă, actuala Edgar Quinet, potrivit cercetărilor dedicate fotografilor bucureșteni din secolul al XIX-lea. Reclama sa din 1872 promitea fotografii „în orice timp, senin sau noros”, formulare savuroasă pentru o epocă în care meteorologia părea coproprietar al aparatului foto.

Prin Duschek, Bucureștiul capătă o imagine mai socială. Portretele de atelier devin mici declarații de statut. Doamnele, domnii, militarii, copiii îmbrăcați solemn intră într-un ritual vizual nou. Orașul se fotografiază pe sine prin oamenii care îl locuiesc. Pe fundal, se simte deja capitala modernă, cu ambiții, uniforme, pălării, redingote și o încredere aproape comică în propria seriozitate.

Franz Mandy, fotograful regal și teatrul fin al prestigiului

Franz Mandy completează această galerie a pionierilor bucureșteni. Data nașterii sale apare diferit în surse, 1846 sau 1848, iar Budapesta este indicată drept loc al nașterii. Mandy a fost fotograf al Casei Regale și una dintre figurile importante ale fotografiei bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

1910 - Regele Carol I, Regina Elisabeta a României și Franz Joseph I al Austriei, Regele Ferdinand, Ducele Alfred , Regina Maria / Foto: Franz Mandy / Imagine refăcută și colorizată cu inteligența artificială, păstrând detaliile originale.

Mandy aparține unei epoci în care fotografia devenea instrument de prestigiu public. Portretul avea greutate socială, atelierul funcționa ca antecameră a posterității, iar postura aleasă pentru poză putea spune, cu discreție teatrală, că modelul intrase deja în rândul lumii bune. În cazul Bucureștiului, asemenea fotografii sunt esențiale pentru înțelegerea unei capitale care își inventa imaginea burgheză.

Mandy a avut vreme de câțiva ani un atelier pe Calea Victoriei nr. 21, după care și-a mutat studioul în propria lui casă, pe strada Stirbey Vodă, viitoare Câmpineanu (din 1890). Conform Photo Historia, în 1878 Mandy s-a bucurat de obținerea titlului de „Fotograf al Curtei Domnesci”, urmat de cel de „Fotograf al MSA Doamnei”, mai exact fotograful particular al Reginei Elisabeta.

Interesant la Mandy este locul său între artă, document și reprezentare oficială. El aparține generației care a mutat fotografia din zona miracolului tehnic spre zona profesiei urbane. Bucureștiul începea să aibă fotografi așa cum avea medici, avocați, negustori și cofetari buni, adică oameni necesari într-un oraș care voia să lase urme elegante.

Nicolae Ionescu, cronicarul Bucureștiului interbelic de pe trotuar

Cu Nicolae Ionescu intrăm într-un București mult mai apropiat de imaginarul nostru: orașul interbelic, cu automobile, tramvaie, vitrine, doamne elegante, vânzători ambulanți, maidane încăpățânate și modernitatea care avansa cu pantofii lustruiți prin praf. Muzeul Municipiului București îl prezintă pe Nicolae Ionescu, 1903–1975, drept un adevărat cronicar perioadei interbelice.

Foto: Nicolae Ionescu / Imagine refăcută și colorizată cu inteligența artificială, păstrând detaliile originale.

Nicolae Ionescu a început ca fotograf al Serviciului Fotografic al Armatei Regale, având o pasiune pentru fotografii realizate atât în Capitală cât și în țară. A lucrat apoi o vreme la Paris, s-a întors în România și s-a angajat la Imprimeria Națională, unde și-a pus în contract clauza conform căreia pe timp de vară, două luni, era lăsat să fotografieze. A trecut prin perioade tumultuoase în anii 40, iar după venirea comuniștilor la putere și-a continuat, cu greu, munca de fotograf.

Fotografiile lui Nicolae Ionescu au valoare prin atenția pentru firesc. El prinde Bucureștiul înainte ca interbelicul să devină decor parfumat în albume nostalgice. Orașul lui are nerv, contradicții, noroi, reclamă, comerț, aglomerație, cochetărie și improvizație. Este capitala care voia să fie Paris, dar păstra încă destule reflexe de mahala, iar combinația dă fotografiilor o vitalitate extraordinară.

Prin Ionescu, fotografia urbană devine aproape sociologie vizuală. O stradă fotografiată în 1922 sau 1935 spune cine avea bani, cine mergea pe jos, cine vindea, cine privea, ce firme atârnau pe fațade și cum arăta ritmul zilnic. Într-un oraș care a demolat, renovat prost, redenumit și acoperit în termopane o bună parte din propria memorie, asemenea cadre funcționează ca probe în dosarul identității urbane.

Iosif Berman, fotoreporterul care a făcut orașul să respire în imagini

Iosif Berman merită un loc special, fiindcă fotografia lui are mișcare, stradă și instinct jurnalistic. S-a născut la Burdujeni, după surse fie în 1890, fie în 1892, și a murit la București în 1941. A lucrat pentru publicații interbelice importante, a fotografiat Bucureștiul, lumea rurală, Casa Regală și campaniile sociologice coordonate de Dimitrie Gusti.

Foto: Iosif Berman / Imagine refăcută și colorizată cu inteligența artificială, păstrând detaliile originale.

Muzeul Bucovinei îl prezintă ca fotoreporter la Adevărul și Dimineața, fotograf oficial al Casei Regale și colaborator al Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti. Fotografii ale sale au apărut inclusiv în National Geographic, de unde se vede anvergura lui Berman: putea fotografia instituția, strada, satul, copilăria regală, pușcăria, ceremonia, mahalaua. Orice. Avea ochi pentru eveniment, dar și pentru omul mic prins în colțul cadrului, acolo unde istoria devine brusc mai credibilă.

Destinul său are o tăietură brutală. Potrivit relatărilor păstrate în jurul familiei și reluate de Muzeul Țăranului Român, din cauza originii evreiești i s-a interzis să mai fotografieze, iar această ruptură a fost legată în memoria familiei de sfârșitul său din 1941. Pentru București, Berman rămâne fotograful care a scos orașul din încremenirea portretului și l-a pus să circule, să voteze, să sărbătorească, să protesteze, să vândă, să trăiască.

Aurel Bauh și Bucureștiul modernist, văzut cu ochi de avangardă

Aurel Bauh, 1900–1964, aparține unei alte sensibilități. Muzeul Municipiului București îl prezintă ca fotograf format în Franța, activ apoi la București, unde și-a deschis atelier. Sursele dedicate istoriei fotografiei îl leagă de un mod modern de a privi orașul, atent la formă, lumină, arhitectură și compoziție.

Foto: Aurel Bauh / Imagine refăcută și colorizată cu inteligența artificială, păstrând detaliile originale.

Bauh contează deoarece Bucureștiul lui începe să fie fotografiat cumva diferit: cu interes pentru volum, ritm, geometrie urbană și expresivitate a clădirii. În 1957 apare albumul „București”, cu fotografii de Aurel Bauh, publicat la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, cu prefață de Tudor Arghezi.

Acolo unde Ionescu și Berman dau viață străzii, Bauh aduce un oraș mai compus, mai atent la arhitectură, la imaginea de capitală modernă. În fotografiile de acest tip, Bucureștiul pare uneori mai disciplinat decât era în realitate, ceea ce spune mult despre aspirațiile epocii. Orașul se fotografia deja pentru a se prezenta, iar prezentarea, ca orice costum bun, ascundea destule cusături.

Andrei Pandele, martorul Bucureștiului pus la pământ

În anii ’80, fotografia urbană bucureșteană capătă o gravitate aproape judiciară. Andrei Pandele (n. 1945), arhitect și fotograf, este una dintre cele mai cunoscute figuri ale documentării fotografice a demolărilor comuniste. Humanitas îl prezintă ca arhitect care a predat cursuri despre fotografie și arhitectură la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, iar Scena9 amintește că, înainte de 1989, a strecurat printre cadrele sale fotografii ale distrugerilor urbane, printate abia după Revoluție.

Foto: Andrei Pandele

Pandele a fotografiat un oraș rănit în timp real. Casele, străzile, bisericile și oamenii din zonele condamnate de proiectul Centrului Civic intră în imaginile sale cu o forță pe care urbanismul oficial al epocii ar fi preferat-o îngropată sub beton. Munca lui este legată de documentarea Bucureștiului distrus de sistematizarea comunistă, inclusiv de zona Uranus și de demolarea unor repere precum Spitalul Brâncovenesc.

Ce s-a pierdut capătă aici contur precis. Cartierul Uranus și zonele Izvor–Mihai Vodă, cu extensii spre Antim și Rahova, au fost afectate de sistematizarea care a pregătit Centrul Civic. Radio România Internațional descrie vechiul Uranus ca zonă deluroasă cu Arsenalul armatei, stadionul Republicii, biserici, mănăstiri, locuințe private, parcuri și monumente de for public, transformată la începutul anilor 1980 în actualul ansamblu dominat de Palatul Parlamentului.

Mănăstirea Văcărești reprezintă altă rană majoră. RRI o prezintă drept cel mai mare ansamblu monastic creștin-ortodox din spațiul sud-est european. Demolarea s-a făcut în etape, începând cu decembrie 1986, ansamblul fiind distrus complet până în 1987. În asemenea cazuri, fotografia rămâne martorul care refuză amnezia convenabilă.

Andrei Bîrsan, Bucureștiul meu drag și orașul fotografiat ca membru al familiei

După 1989, fotografia urbană se democratizează. Apar proiecte personale, comunități, tururi, expoziții, arhive online. Andrei Bîrsan și Asociația „Bucureștiul meu drag” ocupă un loc important în această nouă etapă. Proiectul se descrie ca un album de familie al Bucureștiului, construit din imagini ale orașului în prezent și în trecut, iar asociația menționează activitatea începută în decembrie 2007.

Foto: Andrei Bîrsan

Bîrsan are avantajul unei priviri de lungă durată. Site-ul orasul.ro, asociat proiectului (dar neupdatat de mult), afișează, la momentul consultării, peste 173.000 de fotografii publicate, un volum care transformă pasiunea într-o infrastructură vizuală de memorie urbană.

Importanța acestui tip de arhivă stă în acumulare. O fotografie cu o casă poate părea banală azi. Peste zece ani, când casa devine bloc, gard metalic sau cafenea cu neon mov, imaginea capătă valoare de document. Bucureștiul schimbă decorul cu o viteză care face din orice fotograf atent un arhivar în regim de urgență.

Cristian Vasile și Bucureștiul optimist

Cristian Vasile, cunoscut prin proiectul „București Optimist”, aduce o perspectivă complementară. Red Bull România a prezentat „București Optimist” drept unul dintre cele mai iubite proiecte foto din România, construit pe ideea de a arăta partea luminoasă a orașului. Pagina proiectului îl definește simplu: „Despre jumătatea plină a orașului.”

Foto: Cristian Vasile

Într-un oraș fotografiat adesea prin ruină, cabluri, gropi și nervi, această abordare are un rol util. Optimismul vizual, când rămâne onest, poate salva detalii ignorate: lumina pe o fațadă veche, un colț de cartier încă viu, o scară, o grădină, o cafenea, un tramvai în apus, o intersecție care pare banală până dispare. Documentarea orașului cere și indignare, și tandrețe. Bucureștiul are nevoie de ambele, în doze administrate cu grijă.

Ce am pierdut deja și ce mai poate fi salvat

Bucureștiul a pierdut cartiere întregi, monumente, spitale istorice, mănăstiri, cinematografe, ateliere, grădini, fațade și străzi cu nume care azi par extrase dintr-un roman. Uranus, Izvor–Mihai Vodă, porțiuni din Antim și Rahova, Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc, vechi trasee comerciale și mahalale cu identitate proprie formează o hartă a absențelor. UAUIM consemnează existența unor documentări dedicate zonelor și clădirilor demolate, inclusiv volumul „București demolat: arhive neoficiale de imagine: 1985”.

Ce poate fi salvat ține de o practică aparent simplă: fotografierea consecventă a orașului. Casele cu bulină, cinematografele închise, fostele fabrici, piețele, pasajele, scările de bloc, vitrinele vechi, firmele pictate, intrările de curți, garajele, tramvaiele, chioșcurile, mobilierul urban, toate merită documentate cu aceeași seriozitate acordată palatelor. Istoria orașului trăiește adesea în detaliul mic, în colțul de cadru, în lucrul pe care un urbanist grăbit îl trece la „fond construit degradat”.

Fotografii Bucureștiului au avut mereu un rol mai mare decât părea la momentul declanșării. Szathmári a prins începuturile vizuale ale capitalei moderne. Duschek și Mandy au fixat elitele și ritualurile secolului XIX. Nicolae Ionescu și Iosif Berman au dat străzii interbelice chip, ritm și densitate umană. Aurel Bauh a adus orașul în registrul modernist. Andrei Pandele a documentat trauma demolărilor. Andrei Bîrsan, Cristian Vasile și comunitățile actuale continuă inventarul afectiv al unui oraș care se schimbă fără să lase mereu proces-verbal.

Bucureștiul se uită greu în oglindă, dar fotografia obligă orașul la momente de respiro. Iar pentru un oraș atât de priceput la dispariții, câteva secunde pot însemna diferența dintre memorie și teren viran.

Citește și: Povestea „Bucureștiului de la 1900” în culori: cine a realizat primele fotografii color ale orașului