Pe 11 martie 1928, presa bucureșteană anunța ceva ce astăzi ar suna ca o defecțiune tehnică banală: de aproape trei săptămâni, un număr mare de telefoane din Capitală nu mai răspundeau la apel. Doar că nu era o defecțiune. Era, spuneau ziarele, o răzbunare — a domnișoarelor telefoniste, sătule să fie criticate zilnic în presă pentru că răspundeau greu la centrală.

Nu exista niciun comunicat oficial, nicio revendicare semnată. „Răzbunare" era cuvântul folosit de gazetari ca să explice tăcerea, nu o declarație venită de la telefoniste. Rămâne, totuși, singura explicație pe care o avem din epocă pentru un oraș întreg care, brusc, nu mai putea vorbi la telefon — și pentru niște femei ale căror nume nu apar nicăieri, dar a căror absență de la datorie s-a simțit în fiecare casă cu telefon din București.

O centrală cu cinci abonați

Telefonia bucureșteană pornește de la o scară mult mai mică decât și-ar imagina cineva azi. Prima centrală telefonică manuală a orașului a fost instalată în 1889 și avea cinci abonați — Parlamentul și câteva ministere. Invenția ajunge în casele particulare prin 1890, iar până în 1898 numărul abonaților urcase deja la 700, potrivit cercetării Alexandrinei Nicolae de la Muzeul Municipiului București.

Nimic din tehnologia asta nu semăna cu ce înțelegem azi prin „a suna pe cineva". Nu exista formare directă a numărului. Fiecare convorbire trecea printr-o telefonistă, care asculta cererea abonatului și îl conecta fizic la destinatar, introducând un cablu cu mufă jack în panoul central. Dacă cei doi abonați erau pe centrale diferite, telefonista trebuia să ceară, la rândul ei, legătura de la o altă centralistă. Sistemul funcționa, dar rar fără incidente.

Scriitoarea Ioana Pârvulescu reproduce în volumul ei „Întoarcere în Bucureștiul interbelic" un fragment de teatru din epocă, semnat de Ion Manu, care surprinde exact haosul ăsta. Un bărbat cere numărul 19/35 și primește, pe rând, 18/42, compania de gaz și fabrica de gheață artificială, înainte să ajungă, în cele din urmă, la Teatrul Național. Piesa era comedie, dar bucureștenii care sunau zilnic recunoșteau scena fără dificultate.

Vinovate de tot ce mergea prost

Telefonistele erau ținta preferată a nemulțumirii publice. Orice întârziere, orice legătură greșită, orice tăcere de la capătul firului cădea în responsabilitatea lor, chiar și atunci când problema era, de fapt, tehnică. Presa vremii le acuza aproape zilnic de lipsă de promptitudine.

Episodul din martie 1928 arată însă și partea cealaltă. Într-un moment în care nu aveau niciun sindicat vizibil și nicio putere de negociere formală, telefonistele bucureștene par să fi găsit o formă de protest mult mai eficientă decât orice plângere oficială: pur și simplu nu au mai răspuns. Trei săptămâni de tăcere, într-un oraș care ajunsese, spuneau contemporanii, dependent de telefon.

Pentru elita culturală a Bucureștiului interbelic, dependența asta era aproape literară. Eugen Lovinescu își ținea la telefon tot cenaclul Sburătorul. Camil Petrescu îl trezea noaptea pe Mihail Sebastian ca să-i împărtășească o idee nouă. Hortensia Papadat-Bengescu a fost printre primii prozatori care au adus convorbirile telefonice direct în paginile romanelor. Un episod de trei săptămâni fără linie funcțională nu era, pentru oamenii ăștia, un simplu inconvenient tehnic.

Chibrituri în loc de factură neplătită

Tehnologia epocii avea și un umor propriu, documentat de podcastul „re:connect Palatul Telefoanelor", realizat de Orange România cu teologul și colecționarul de povești istorice Damian Anfile. Tudor Arghezi glumea, în revista „Bilete de Papagal", că cele două T-uri din PTT — Telegraf și Telefon — se stricau atât de des încât rămâneai, practic, la mâna Poștei. Uneori, spunea el, centralista te întreba dacă vrei telegrama trimisă „cu trenul sau cu căruța", semn că linia de telegraf picase din nou.

Neplata facturii avea propria soluție, la fel de rudimentară: se introduceau două bețe de chibrit într-un mecanism al aparatului, iar tonul dispărea instantaneu. Nicio scrisoare, nicio somație — doar o linie moartă, până plăteai.

Sfârșitul unei meserii

Automatizarea a venit relativ repede, dar nu peste noapte. Prima centrală automată din țară a fost inaugurată la Ploiești pe 16 aprilie 1932. București a urmat un an mai târziu, pe 24 aprilie 1933, când Societatea Anonimă Română de Telefoane a pus în funcțiune centrala automată a Capitalei. Practic, de acolo încolo, formarea directă a numărului a început să înlocuiască vocea de la celălalt capăt al firului — cea care, până atunci, decidea dacă ajungi sau nu unde vrei.

Simbolul acestei transformări stă chiar pe Calea Victoriei: Palatul Telefoanelor, construit între 1929 și 1934, înalt de 52,5 metri, prima clădire din România cu schelet metalic și, până în 1956, cea mai înaltă din București. La inaugurare, clădirea a stârnit la fel de multă controversă câtă entuziasm — o revistă din 1935 o compara cu un depozit industrial, prea masivă pentru silueta obișnuită a bulevardului. Astăzi găzduiește birouri și e integrată în circuitul de patrimoniu al orașului.

Din femeile care au ținut, cu o mufă jack și un cablu, legătura vocală a unui oraș întreg, nu a rămas niciun nume în arhivele consultate. A rămas doar un titlu de ziar din martie 1928 și o presupunere: că, atunci când nimeni nu le-a ascultat nemulțumirile, au ales pur și simplu să tacă.

Citește și Cum au apărut și cum au evoluat telefoanele în București. Cine avea telefon, cât costa, cum se făceau legăturile 

Foto:  Ilustrație generată cu inteligență artificială, inspirată de fotografiile de epocă ale telefonistelor bucureștene din anii '20.