Există vieți care par scrise dinainte, cu o logică implacabilă, și altele care se construiesc din accidente fericite, din gesturi aparent minore ce ajung să schimbe definitiv un destin. Povestea lui Gellu Naum aparține, fără îndoială, celei de-a doua categorii. Poet, prozator și una dintre figurile centrale ale suprarealismului românesc, Gellu Naum a descoperit poezia nu ca pe o chemare solemnă, ci ca pe o provocare lansată într-o sală de clasă, în urma unui pariu adolescentin. 

Un destin literar născut din joc, curaj și întâmplare

Iar iubirea vieții sale nu a apărut sub semnul fulgerului romantic, ci s-a construit lent, misterios, într-o succesiune de întâlniri neobișnuite, culminând cu o ședință de hipnoză care avea să le unească definitiv destinele.

Povestea de dragoste dintre Gellu și Lygia Naum este una dintre acele istorii care sfidează explicațiile simple. Timp de 60 de ani, cei doi au format un cuplu aproape mitic, legat nu doar prin afecțiune, ci printr-o formă de comuniune profundă, greu de descris în termeni obișnuiți. Au fost alături unul de celălalt în momentele de împlinire, dar mai ales în cele de suferință, demonstrând că iubirea autentică poate deveni o forță de supraviețuire.

Copilăria, școala și începuturile unei vocații neașteptate

Gellu Naum s-a născut la București, la 1 august 1915, într-o rezervă de spital din Capitală. Era un copil brunet, cu trăsături blânde și gropițe în obraji, iar părinții săi, scriitorul Andrei Naum și soția acestuia, l-au întâmpinat cu o bucurie firească. Nimic nu prevestea atunci destinul literar excepțional care îl aștepta.

Anii copilăriei și ai adolescenței l-au găsit pasionat de cuvinte și de povești. La Colegiul Național „Dimitrie Cantemir” din București, talentul său pentru limbaj a devenit evident. Totuși, poezia nu a apărut inițial ca un ideal de viață, ci ca un joc. 

În urma unui pariu cu colegii de clasă, Gellu Naum a început să scrie versuri, iar exercițiul, pornit dintr-o bravură juvenilă, s-a transformat rapid într-o revelație. Două dintre poeziile sale au fost publicate în revista „Cuvântul”, moment care i-a confirmat că scrisul putea fi mai mult decât o distracție.

Această primă validare l-a determinat să aprofundeze studiul filosofiei la Universitatea din București, unde și-a format o gândire complexă, abstractă, ce avea să influențeze decisiv opera sa literară. Dorința de cunoaștere l-a dus, în 1938, la Paris, unde și-a continuat studiile la Sorbona, intrând în contact direct cu marile curente intelectuale ale vremii.

Războiul, întoarcerea acasă și întâlnirea cu iubirea

În 1939, Gellu Naum revine în România, dar liniștea reîntoarcerii este de scurtă durată. La puțin timp după aceea, este mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit, în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial. Experiența războiului îl marchează profund, adăugând operei sale o dimensiune gravă, existențială.

În acest context tensionat apare și Lygia, femeia care avea să-i devină soție și parteneră de viață. Prima lor întâlnire nu a fost una spectaculoasă, ci s-a produs la o petrecere, în urma unui joc de societate. Provocat de circumstanțe, Gellu Naum a sărutat-o pe tânăra care îi atrăsese atenția, fără să știe că acel gest aparent banal deschidea o poveste de dragoste ieșită din comun.

Destinul i-a adus din nou împreună într-un cadru cu totul neobișnuit: o ședință de hipnoză organizată la casa unui prieten comun. În mod surprinzător, Gellu Naum a fost singurul capabil să o hipnotizeze pe Lygia, un detaliu care a căpătat, în timp, o valoare simbolică profundă. Era ca și cum legătura lor depășea planul rațional și se manifesta într-o zonă subtilă, greu de explicat.

Dragostea pecetluită în vreme de război

În februarie 1943, în plin război, Lygia simte nevoia imperioasă de a-l revedea pe Gellu, aflat la Constanța. Drumul nu este simplu, autorizațiile sunt greu de obținut, iar condițiile sunt ostile. Cu toate acestea, pe 14 februarie, în miez de noapte, Lygia ajunge la adresa unde era cazat poetul. Întâlnirea lor, petrecută în frigul unei camere modeste, a însemnat, simbolic, reunirea a două jumătăți care se căutaseră fără să știe.

Un an mai târziu, convins că nu poate trăi fără ea, Gellu Naum o cere în căsătorie. Gestul său este simplu și direct, dar încărcat de o emoție autentică. Cei doi se căsătoresc în 1946, punând bazele unui cuplu care avea să dureze șase decenii.

O relație dincolo de limitele obișnuite ale înțelegerii

Viața lor de cuplu a fost una neconvențională, construită pe complicitate, joc și creație. Lygia învață, din dragoste pentru soțul ei, să deseneze legată la ochi, acceptând și explorând universul suprarealist care îi definea existența. Gellu Naum, la rândul său, o transformă în muză literară și îi dedică romanul Zenobia, una dintre cele mai personale opere ale sale.

Cei doi păreau să funcționeze într-o formă de sincronizare aproape telepatică. Se gândeau la aceleași lucruri, își completau frazele și trăiau iubirea ca pe o experiență totală, fără granițe clare între individual și comun.

Sacrificiu, boală și loialitate absolută

În 1989, Gellu Naum suferă un infarct și este internat timp de o lună. Avea 74 de ani, iar starea sa de sănătate provoca teamă și nesiguranță. Într-un gest extrem, Lygia decide să facă un sacrificiu simbolic: se rade în cap, ca formă de ofrandă și solidaritate.

La câteva zile după acest gest, starea poetului începe să se îmbunătățească, iar episodul rămâne una dintre cele mai tulburătoare dovezi ale legăturii dintre cei doi.

Deși părul nu i-a mai crescut niciodată la fel, Lygia nu a regretat nicio clipă decizia, considerând-o o jertfă necesară pentru salvarea bărbatului iubit.

Ultimii ani și moștenirea unei iubiri exemplare

Gellu Naum se stinge din viață pe 29 septembrie 2001, la vârsta de 86 de ani, având-o pe Lygia alături în ultimele clipe. La scurt timp după pierderea lui, ea orbește complet, iar mulți au spus că durerea i-a furat lumina ochilor. Chiar și așa, la 80 de ani, continuă să-i onoreze memoria, înființând Fundația Gellu Naum și Casa Memorială de la Comana și ocupându-se de publicarea unor volume postume.

Lygia Naum moare trei ani mai târziu, la 83 de ani, lăsând în urmă nu doar o moștenire culturală importantă, ci și una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste din literatura română, o dovadă că iubirea adevărată poate transcende timpul, boala și chiar moartea.

Citește și: Grigore Alexandrescu, poetul orfan care a înnebunit la patru zile după propria nuntă, are o stradă în București