Astăzi, Palatul CEC pare așezat pe Calea Victoriei cu certitudinea unei prăjituri franțuzești care și-a găsit vitrina potrivită. Cupola de sticlă și metal, fațadele elegante și scara monumentală fac din clădire unul dintre cele mai recognoscibile repere ale Bucureștiului. Înainte ca această imagine să devină emblematică pentru Capitală, însă, aceeași parcelă avea cu totul altă înfățișare. Aici se afla un vechi ansamblu religios, format din biserica și mănăstirea Sfântul Ioan cel Mare, un cimitir și un han construit în jurul așezământului. Istoria locului leagă, într-un spațiu relativ restrâns, Bucureștiul medieval și premodern de transformările spectaculoase ale orașului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În cele din urmă, hanul, biserica și clădirile mănăstirii au dispărut, iar pe locul lor s-a ridicat sediul unei instituții financiare moderne. Este una dintre acele suprapuneri urbane care explică foarte bine felul în care Bucureștiul și-a schimbat chipul: sub o clădire construită pentru finanțele României moderne se află memoria unui vechi lăcaș religios, a unor negustori, a unor călugări și chiar a unui cimitir.

De la biserica veche la mănăstirea Sfântul Ioan cel Mare

Originile așezământului coboară până în secolul al XVI-lea. Sursele istorice și documentare plasează apariția bisericii Sfântul Ioan cel Mare în timpul domniei lui Mihnea al II-lea Turcitul, fiind atribuită marelui vistier Andrei Golescu. Muzeul Municipiului București menționează că biserica a fost construită în secolul al XVI-lea și că, ulterior, ansamblul a fost înzestrat și cu un han.

Așezământul a trecut prin mai multe transformări și perioade de prosperitate sau declin. În timp, mănăstirea a acumulat proprietăți și venituri, iar în jurul ei s-au dezvoltat clădiri auxiliare. La fel ca în cazul altor așezăminte monahale din București, activitatea economică nu era separată de cea religioasă. Prăvăliile, odăile și hanurile reprezentau surse importante de venit pentru întreținerea mănăstirii.

La începutul secolului al XVIII-lea, ansamblul se afla într-o stare precară. Constantin Brâncoveanu a intervenit asupra așezământului, iar în anii 1702–1703 a fost refăcută biserica și restaurat complexul mănăstiresc. Intervenția lui Brâncoveanu a dat locului o nouă viață și a legat definitiv istoria sa de una dintre cele mai importante perioade culturale și arhitecturale ale Bucureștiului.

În jurul bisericii și al mănăstirii a apărut ulterior și hanul care avea să poarte același nume. Data exactă a construirii sale este prezentată diferit în sursele istorice, fiind plasată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Repertoriul Arheologic Național consemnează că hanul funcționa probabil încă din secolul al XVIII-lea, folosind inclusiv clădiri anexe ale mănăstirii.

Hanul trebuie privit în contextul orașului de atunci. Bucureștiul era un centru comercial în care drumurile importante aduceau negustori, mărfuri și călători, iar hanurile ofereau nu doar spații de cazare, ci și locuri pentru negoț. În cazul hanurilor mănăstirești, activitatea economică avea și un scop foarte concret: susținerea financiară a așezământului religios.

Astfel, în aceeași curte puteau coexista biserica, chiliile, spațiile administrative și comerciale. Credința și comerțul nu erau două lumi separate, ci părți ale aceluiași mecanism urban.

Hanul, negustorii și cimitirul din inima orașului

Hanul Sfântul Ioan cel Mare trebuie imaginat ca parte a unei lumi bucureștene mult diferite de cea de astăzi. Calea Victoriei nu era încă bulevardul monumental cunoscut de generațiile moderne, iar centrul orașului era alcătuit dintr-un amestec dens de biserici, curți boierești, prăvălii, hanuri și locuințe.

În jurul mănăstirii exista și un mic cimitir. Unul dintre personajele asociate acestui loc este Ienăchiță Văcărescu, poet, cărturar și autor al unei importante lucrări de gramatică a limbii române. Potrivit surselor istorice dedicate vechiului ansamblu, Văcărescu a murit în 1797 și a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Sfântul Ioan cel Mare.

Prezența unui cimitir lângă biserică era firească pentru Bucureștiul de dinaintea modernizării sanitare și urbanistice a secolului al XIX-lea. În interiorul orașului existau numeroase mici spații funerare legate de biserici și mănăstiri. Tocmai acest model avea să fie pus sub semnul întrebării în epoca modernizării Capitalei, când autoritățile au început să mute cimitirele în afara zonelor dens locuite.

Ansamblul Sfântul Ioan cel Mare a fost afectat în timp de cutremure și de lipsa unor lucrări suficiente de întreținere. Repertoriul Arheologic Național menționează refaceri ale hanului și ale ansamblului la începutul secolului al XIX-lea, însă degradarea a continuat.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureștiul intra într-o etapă de transformare radicală. Secularizarea averilor mănăstirești, reorganizarea administrației și apariția unor instituții moderne au schimbat și raportul dintre vechile proprietăți religioase și oraș.

În acest context trebuie înțeleasă și dispariția treptată a ansamblului Sfântul Ioan cel Mare.

De la Hanul Sfântul Ioan la Casa de Depuneri și Consemnațiuni

Casa de Depuneri și Consemnațiuni a fost înființată prin legea sancționată de Alexandru Ioan Cuza la 24 noiembrie 1864, iar activitatea instituției urma să înceapă la 1 ianuarie 1865. Apariția ei făcea parte din eforturile de modernizare a finanțelor publice românești și de creare a unor instituții capabile să gestioneze depozite și alte operațiuni financiare.

La început, Casa de Depuneri nu a avut un palat propriu. Instituția a funcționat mai întâi în clădirea Ministerului Finanțelor, apoi s-a mutat în Hanul Șerban Vodă. Cercetările arheologice confirmă că Hanul Șerban Vodă, situat pe amplasamentul actual al Palatului Băncii Naționale a României, a găzduit pentru o scurtă perioadă Casa de Depozite și Consemnațiuni.

Între timp, pe terenul mănăstirii Sfântul Ioan cel Mare începea o nouă etapă. Hanul a fost demolat în anii 1873–1874, potrivit unor surse istorice, iar vechea stăreție a fost reparată și adaptată pentru a primi Casa de Depuneri și Consemnațiuni, instituție care funcționase anterior în Hanul Șerban Vodă.

Există însă diferențe de cronologie între sursele secundare privind demolarea diferitelor componente ale ansamblului. Cercetările Muzeului Municipiului București și ale Institutului Național al Patrimoniului indică demolarea ansamblului și dispariția clădirilor vechi în anii 1870, cu biserica și anexele desființate pentru dezvoltarea noului sediu financiar.

Important este că transformarea nu s-a produs într-o singură zi. Mai întâi a dispărut hanul, apoi vechile clădiri mănăstirești au fost transformate sau demolate, iar vechea stăreție a avut o existență temporară ca sediu al instituției financiare. În 1896, potrivit surselor care documentează această succesiune, și stăreția a fost demolată.

În locul unui ansamblu construit în jurul unei biserici avea să apară una dintre cele mai importante clădiri administrative și financiare ale României moderne.

Piatra de temelie a Palatului CEC

Pe 8 iunie 1897 a fost pusă piatra fundamentală a noului Palat al Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie, în prezența regelui Carol I și a reginei Elisabeta. Momentul marca începutul construcției clădirii care avea să schimbe definitiv imaginea acestui segment al Căii Victoriei.

Proiectul i-a aparținut arhitectului francez Paul Gottereau, unul dintre arhitecții străini care au contribuit decisiv la transformarea arhitecturală a Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Execuția a fost coordonată de arhitectul român Ion Socolescu. Palatul a fost conceput în spiritul arhitecturii eclectice de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu o puternică influență franceză.

Construcția a fost finalizată la începutul noului secol, iar Palatul CEC a fost inaugurat în anul 1900. Cupola de sticlă și metal a devenit elementul său vizual cel mai spectaculos, în timp ce fațada principală, coloanele și frontonul îi conferă acea monumentalitate care îl face imposibil de confundat cu o clădire obișnuită.

Prin noua construcție, locul își schimba complet funcția. De la un complex religios cu biserică, chilii, han și cimitir, parcela devenea sediul unei instituții financiare reprezentative pentru România modernă.

Ce a rămas sub memoria Palatului CEC

Povestea locului este, în fond, povestea unei transformări radicale a Bucureștiului. În câteva secole, același teren a trecut de la biserica ridicată în veacul al XVI-lea la mănăstirea refăcută de Constantin Brâncoveanu, de la hanul care producea venituri pentru așezământ la vechea stăreție transformată în sediu financiar și, în cele din urmă, la Palatul CEC.

Din punct de vedere urban, schimbarea este spectaculoasă. Din punct de vedere istoric, ea este și mai interesantă: actuala clădire nu a apărut pe un teren gol, ci peste straturi succesive de oraș.

Au dispărut zidurile hanului, camerele în care negustorii își desfăceau mărfurile, chiliile mănăstirii, biserica și micul cimitir în care fusese îngropat Ienăchiță Văcărescu. În locul lor, Bucureștiul modern a ridicat o clădire destinată banilor, depozitelor și administrației financiare.

Palatul CEC a rămas însă ca un reper vizibil al acestei transformări. Cupola sa poate fi fotografiată în fiecare zi, dar ceea ce nu mai poate fi văzut este orașul de dedesubtul ei: biserica, mănăstirea, hanul și cimitirul care au ocupat cândva același loc.

Iar aceasta este poate una dintre cele mai fascinante lecții ale Bucureștiului vechi: uneori, pentru a înțelege o clădire celebră, trebuie să privești nu doar ceea ce se vede, ci și ceea ce a fost îndepărtat pentru ca ea să poată exista. Sub una dintre cele mai fotografiate cupole ale Capitalei se află, simbolic, memoria unui întreg fragment de oraș.

Citește și: