Biserica Sărindar, cunoscută de bucureșteni și sub denumirea de „Biserica Coconilor”, a fost mult timp un reper al capitalei. Încă de la ridicarea sa, în 1652, ea s-a impus nu doar ca loc de rugăciune, ci și ca spațiu în jurul căruia s-a țesut o întreagă istorie socială, religioasă și culturală.

Începuturile unui lăcaș de legendă

Prima construcție a fost realizată din lemn de către familia boierească a Cocorăștilor, pe un teren mlăștinos din apropierea viitoarei Grădini Cișmigiu. Această alegere a amplasamentului a pus la grea încercare stabilitatea clădirii, dar nu a împiedicat dezvoltarea unui nucleu de viață religioasă în jurul ei.

Doar câțiva ani mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, voievodul Matei Basarab a decis să ridice pe același loc o biserică din piatră, mult mai trainică. Din acel moment, Sărindarul a intrat definitiv în istoria Bucureștiului.

Timp de secole, biserica a fost mai mult decât un simplu lăcaș de cult. Aici veneau nu doar enoriașii de rând, ci și marile familii boierești, dornice să fie văzute și recunoscute în spațiul public. În plus, Sărindarul a adăpostit una dintre cele mai venerate relicve ale capitalei: o icoană a Maicii Domnului, împodobită cu diamante, despre care se credea că are puteri miraculoase.

Mii de credincioși din toată țara au ajuns, de-a lungul vremii, să treacă pragul bisericii pentru a se ruga la această icoană. Mulți dintre pelerini erau bolnavi sau aflați în suferință sufletească, sperând să găsească alinare prin credință. Sărindarul devenise astfel un centru de pelerinaj, iar faima lui a depășit granițele orașului.

Legătura cu suferința și marginalizarea

La începutul secolului al XIX-lea, biserica și mănăstirea de lângă ea au cunoscut o transformare radicală. Alexandru Vodă Ipsilanti a decis să dedice o parte din chiliile călugărilor îngrijirii celor bolnavi de afecțiuni mintale. Acest fapt a schimbat imaginea locului: de la spațiu al rugăciunii, Sărindarul a devenit și un refugiu al marginalizaților.

Bolnavii mintali trăiau adesea în condiții precare, dar gestul a arătat și o încercare timpurie de organizare a unei forme rudimentare de asistență medicală. Totuși, legătura dintre biserică și suferință a rămas mult timp asociată cu memoria acestui spațiu.

Locul în care s-a cununat fostul premier român Mihail Kogălniceanu

Biserica Sărindar nu a rămas în istorie doar prin icoanele sale sau prin funcțiile sociale. Ea a găzduit momente definitorii pentru societatea românească. Unul dintre acestea a fost căsătoria lui Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei mai importanți politicieni și intelectuali ai secolului al XIX-lea.

Prezența sa la altarul Sărindarului a transformat biserica într-un loc cu valoare simbolică pentru destinul României moderne.

Tot aici au avut loc și alte ceremonii de mare anvergură, unele chiar cu caracter național sau regal. Pentru București, Sărindarul a reprezentat un punct de întâlnire între religie, politică și viața cotidiană.

Inovații religioase și limbajul liturgic

O altă trăsătură definitorie a Bisericii Sărindar a fost curajul de a introduce slujbe în limba română, într-o perioadă în care majoritatea oficiilor religioase se desfășurau în greacă. Momentul de cotitură a avut loc în noaptea de Paște din 1837, când pentru prima dată s-a auzit în biserică liturghia oficiată în română.

Această schimbare a avut un impact puternic asupra comunității, pentru că a făcut ca mesajul religios să devină mai accesibil credincioșilor. În același timp, gestul a fost văzut ca un pas important în procesul de modernizare culturală și spirituală a țării.

Încercările timpului și degradarea clădirii

Deși a rezistat mai multor invazii, cutremure și războaie, biserica a intrat treptat într-un proces de degradare. Restaurările din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deși bine intenționate, au afectat serios structura clădirii.

Arhitectul Gaetan A. Burelly a modificat zidurile și a adăugat două turnuri masive pe o fundație instabilă, ceea ce a dus la înclinarea lor.

În anii 1880, starea bisericii devenise alarmantă. În 1881, autoritățile discutau deja despre necesitatea demolării, iar doi ani mai târziu, arhitecții Alexandru Orăscu și Carol Enderle confirmau oficial imposibilitatea de a salva edificiul. În 1884, decizia de demolare a fost aprobată de Mitropolie și de Primărie.

Demolarea Bisericii Sărindar i-a întristat pe oameni

La sfârșitul anului 1893, Biserica Sărindar a fost dărâmată, spre durerea locuitorilor orașului. Mulți bucureșteni au luat câte o cărămidă din zidurile ei, pe care o păstrau ca talisman, considerând că le va aduce noroc și protecție.

Dispariția bisericii a lăsat un gol imens în viața spirituală a capitalei. Pentru generațiile următoare, amintirea Sărindarului a rămas vie, transmisă prin legende și povestiri.

Cercul Militar Național se află astăzi pe locul fostei biserici

După demolarea bisericii, în 1896 a fost ridicată o fântână monumentală dedicată vizitei împăratului Franz Josef, dar aceasta a rezistat doar câteva luni. Ulterior, terenul a fost cedat Ministerului de Război, care a ridicat Cercul Militar Național.

Astfel, locul odinioară sacru a devenit un simbol al puterii militare. Cercul Militar rămâne și astăzi una dintre clădirile reprezentative ale Bucureștiului, un spațiu al memoriei naționale și al prestigiului militar.

Strada Sărindar și memoria interbelică: „Adevărul” și „Universul”

Zona a continuat să joace un rol central și în perioada interbelică, când strada Sărindar, cunoscută astăzi drept Constantin Mille, a devenit un centru al presei românești. Aici se aflau redacțiile unor ziare de prestigiu, precum „Universul” și „Adevărul”.

Faptul că strada purta numele bisericii dispărute arată forța simbolică a locului. Chiar și fără lăcașul de cult, spiritul Sărindarului continua să pulseze prin alte forme de viață urbană.

Astăzi, biserica nu mai există fizic, dar memoria ei persistă. Poveștile legate de icoana făcătoare de minuni, de bolnavii care au găsit alinare aici sau de nunta lui Mihail Kogălniceanu fac parte din istoria afectivă a capitalei.

Pentru bucureșteni, Sărindarul nu a fost doar un edificiu religios, ci un simbol al transformărilor prin care a trecut orașul: de la epoca voievodală, la modernizarea secolului al XIX-lea și apoi la Bucureștiul interbelic.

Moștenirea spirituală a Sărindarului

Biserica Sărindar a avut un destin aparte: ridicată pe un teren mlăștinos, a rezistat timp de două secole și jumătate, a adăpostit relicve miraculoase, a devenit loc de refugiu pentru cei bolnavi și spațiu de celebrare pentru elitele politice și culturale ale României.

Cununia lui Mihail Kogălniceanu aici a consfințit nu doar un eveniment personal, ci și legătura indestructibilă dintre acest lăcaș și istoria modernă a țării. Chiar dacă biserica a fost demolată, memoria sa nu a dispărut. Prin povești, tradiții și prin simbolurile orașului, Sărindarul rămâne prezent în conștiința colectivă.

Astfel, istoria acestui lăcaș nu este doar povestea unei clădiri pierdute, ci și a unui spirit care a însoțit Bucureștiul în drumul său către modernitate.