În epoca fanariotă, familia Suțu a dat trei domnitori, iar istoria înregistrează că acelea au fost vremuri tulburi, grele și de nerepetat. Totuși, statutul acestor străini s-a schimbat la răscrucea epocilor, când Nicolae Suțu, fiul ultimului domn fanariot al Țării Românești, a lucrat cu demnitate, sârguință și cu folos pentru Principate. A aspirat la modernizare, dreptate și unire. Nicolae Suțu a fost un fanariot care a dărâmat toate prejudecățile legate de fanarioți.

Tinerețea și educația lui Nicolae Suțu

Nicolae Suțu era de descendență fanariotă, născut pe Bosfor, în orașul Arnăutchioi, la sfârșitul anului 1798. Familia sa, grecii Soutzo, provenea din Epir. A avut o copilărie similară cu a altor tineri nobili fanarioți: își petrecea timpul liber pescuind și jucându-se, iar educația sa era supravegheată de tatăl său, care îi preda turca, alte limbi orientale, persana, araba și greaca.

Ani mai târziu, ajuns la maturitate, recunoștea că toate aceste cunoștințe dispăruseră complet: „După patru ani de muncă asiduă, am reușit să o stăpânesc suficient pentru a vorbi fluent și chiar a compune modele de scrisori; dar curând după ce am părăsit Constantinopolul, mi-am schimbat atenția și nu am mai avut ocazia să cultiv noțiuni care nu avuseseră timp să se fixeze, și în cele din urmă le-am uitat cu totul,” își amintea în memoriile sale.

Totuși, copilăria sa a fost marcată de nedreptățile și actele violente la care turcii se dedau împotriva grecilor fanarioți. A crescut cu un sentiment de antipatie față de otomani, care, mai târziu, când a ajuns în Principatele Române, s-a transformat în simpatii pro-românești incontestabile.

Interesele în economie și sosirea în Principatele Române

Deși a rămas atașat de literatura greacă, interesul principal al lui Suțu a fost economia. A fost captivat de „Economia politică“ a lui Jean-Baptiste Say, canalizându-și toată energia spre stăpânirea acestei discipline. A ajuns pe pământ românesc când tatăl său, Alexandru Suțu, a venit de la Constantinopol pentru a urca pe tron.

Această numire a fost împlinirea tuturor așteptărilor sale de-o viață, așa cum era tipic pentru un fanariot respectabil. Și-a luat moșiile și întreaga familie – părinți, soție și copii – și a pornit spre țara făgăduinței.

Călătoria a urmat coasta Mării Negre, la bordul unei nave cu patru perechi de vâsle. A fost lungă și anevoioasă, marea fiind agitată și rar favorabilă fanarioților, necesitând numeroase opriri secrete din cauza amenințării bandiților de pe mal.

Tinerii membri ai familiei Suțu au fost profund marcați de această experiență: „Ne adăposteau în corturi pe plaje pustii, unde domnea cea mai adâncă liniște; noaptea nu făceam foc de frica să nu se descopere ascunzătoarea; ne culcam îmbrăcați pe nisip, gata să fugim la primul semn,” își amintea Nicolae Suțu în memoriile sale.

Șederea lor a fost scurtă, deoarece destituirea tatălui său a trimis familia înapoi la Constantinopol până în 1818, când s-au întors în Țara Românească. În 1820, cu un an înainte de moartea tatălui său, Nicolae s-a căsătorit cu Ecaterina Cantacuzino-Pașcanu, o căsătorie aranjată, cu avantaje politice și economice evidente.

După moartea bruscă a tatălui său și tulburările politice din 1821, familia Suțu s-a refugiat la Brașov, iar Nicolae nu mai spera să devină domnitor. În următorii patru ani, și-a dedicat timpul studiului literaturii franceze, economiei și dreptului, până în 1825, când s-a mutat în Moldova, trăind cu rudele soției sale în Suceava, Cernăuți și, în final, Iași.

Ascensiunea politică și contribuțiile la reforme

Ascensiunea politică și socială a lui Suțu a început odată ce rușii au dobândit predominanță în Principate. În 1830, a fost cooptat în comisia de redactare a Regulamentelor Organice, o lege care a acționat ca primul statut fundamental în spațiul românesc, impusă de autoritățile ruse pentru modernizarea Principatelor și stabilizarea climatului socio-politic în perspectiva unei posibile anexări. Aceasta a fost o lecție de pragmatism.

Nicolae Suțu a fost apreciat de Pavel Kiseleff și de generalul Mircovici, activ în Iași. Prima sa funcție publică a fost cea de postelnic. A avansat rapid și, în 1835, a devenit membru al guvernului și secretar personal al noului domn regulamentar, Mihail Sturdza.

În cei cincisprezece ani de domnie ai lui Sturdza, Suțu a avut acces la toate informațiile secrete, interne și externe, consiliind domnitorul în probleme de la justiție la educație. A inițiat reforme precum înființarea Școlii de Arte și Meserii în anii 1840, orientând învățământul și către discipline tehnice, și a redactat Regulamentul instrucțiunii publice.

A aplicat cunoștințele economice în mai multe volume analizând economia și industria Moldovei, primul publicat în 1838. Prima sa lucrare de literatură economică este considerată „Notiții statistice asupra Moldovei“. Suțu a scris și memorii, publicate postum în 1899 în limba franceză, oferind un portret detaliat al societății românești din a doua jumătate a secolului XIX.

Viziunea pentru reformă graduală și filosofia politică

Nicolae Suțu s-a aliniat naționaliștilor care favorizau reforma graduală și responsabilă, nu impulsurile revoluționare. Considera că cei care nu înțelegeau acest sistem erau demagogi, inclusiv liberali precum I.C. Brătianu și D.A. Sturdza. Critica, de asemenea, publicul pentru indiferența și apatia față de treburile civice, observând că oamenii se limitau la preocupări personale, rareori formând opinii chiar și când interesele lor erau afectate.

Sfârșitul carierei sale politice a venit odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. În 1858, a fost ales deputat de Putna în adunarea electivă a Moldovei, dar problemele de sănătate l-au împiedicat să participe la sesiunea de la Iași unde Cuza a fost ales.

În schimb, a trimis o telegramă susținând alegerea lui Cuza. După Mica Unire în 1860, a fost ales membru al Comisiei Centrale de la Focșani, inițiind măsuri precum înființarea Curții de Conturi, unificarea cursului monetar, dezvoltarea industriei și construirea căilor ferate. În 1862, s-a retras din viața publică și s-a stabilit pe o moșie din Moldova.

El pledase pentru numirea unui prinț străin pe tron – viziune realizată când Carol I a intrat în București pe 10 mai 1866. Nicolae Suțu a murit în ianuarie 1871, preocupat doar de scrierile sale. Mihail Kogălniceanu i-a anunțat decesul în Parlament, lăudându-i viața și cerând o pensie pentru familia sa.

Familia Suțu și domnitorii fanarioți

Saga familiei Suțu începe cu Jean Draco-Sutzu, care s-a mutat la Constantinopol la sfârșitul secolului al XVII-lea. În timp, descendenții au renunțat la partea „Draco“ a numelui. Unii etimologi sugerează că numele Suțu derivă din „soutziades“, un termen pentru ingineri hidraulici care aprovizionau cu apă Seraiul și orașul – deși această teorie nu este universal acceptată.

Mai mulți membri ai familiei Suțu au devenit domnitori ai Principatelor. Mihai „Draco“ Suțu a domnit în Țara Românească de trei ori (1783–1786, 1791–1793, 1801–1802) și o dată în Moldova (1793–1795). Mihail (Grigore) Suțu a domnit în Moldova între 1819–1821 și mai târziu a servit ca ministru al Greciei la Paris și Sankt Petersburg.

Alexandru Suțu a ocupat funcții importante, inclusiv Dragoman al Porții, și a fost ultimul domn fanariot al Țării Românești. În ciuda instabilității și intrigilor epocii, Alexandru Suțu a încercat să stabilească o stabilitate diplomatică cu puterile vecine.

Contribuțiile culturale ale lui Rudolf Suțu

Rudolf Suțu, născut la Iași pe 27 iulie 1880, strănepot al lui Alexandru Suțu, a studiat Literele la Universitatea Moldovei sub îndrumarea lui A.D. Xenopol. Jurnalist și publicist, a condus ziarul Evenimentul și a editat Dușmanul în timpul Primului Război Mondial.

A devenit primul director al Bibliotecii Municipale găzduite în Mănăstirea Golia și a fost distins cu Palmes Académiques franceze. Lucrările sale includ traduceri, scrieri originale precum De toate, Despre librarii și librăriile vechi din Iași, O viață, și lucrarea sa principală, Iașii de odinioară, o monografie detaliată a orașului natal.

Alexandru A. Suțu și psihiatria modernă

Alexandru A. Suțu, după ce a studiat medicina la Atena și Paris, a înființat Catedra de Psihiatrie în România, devenind primul profesor universitar de psihiatrie. 

A condus Sanatoriul Mărcuța, l-a îngrijit pe Mihai Eminescu, a contribuit la legislația psihiatrică modernă și a fost autorul unor lucrări de pionierat precum Simptome catatonice: mecanism și valoare clinică, Imbecilitatea din perspectivă criminală și studii despre sifilis și psihoze.

Mihail C. Suțu, numismat și om de stat

Mihail C. Suțu a devenit cel mai important numismat român, recunoscut internațional, inclusiv de Academia de Științe din Berlin. A fost președinte fondator al Societății Numismatice Române în 1903, membru al Royal Numismatic Society din Marea Britanie și membru titular al Academiei Române din 1909. 

Cercetările sale au inclus monede grecești și romane, și a contribuit la modernizarea serviciilor poștale, servind ca guvernator al Băncii Naționale a României (1899–1904).

Palatul Suțu și moștenirea

Costache Grigore Suțu a construit un palat grandios în centrul Bucureștiului în 1835, proiectat de arhitecții Konrad Schwink și Johann Veit, cu elemente gotice și decorațiuni somptuoase. Palatul a găzduit baluri opulente și întâlniri ale elitei orașului și ale familiei regale. În timp, părți din palat au fost închiriate instituțiilor, iar din 1956 adăpostește Muzeul Municipiului București.

Pe malul drept al râului Buzău se află comuna Șuțești, care păstrează memoria moșiei familiei Suțu din secolul XIX. Familia a dezvoltat zona demografic și economic, fondând biserici, școli și mori. Legende locale amintesc de baluri pline de viață, pivnițe ascunse și tuneluri secrete care legau conacul de o biserică – povești care continuă să coloreze imaginația comunității și astăzi.

Citește și: Mari dinastii românești: Renașterea neamului Știrbei, Prințul Alb, mâna dreaptă a Regelui Ferdinand și prințesa aviației române