Istoria marilor familii boierești din Țara Românească este, adesea, o istorie a supraviețuirii prin adaptare. Neamul Știrbei nu face excepție. La cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, când vechea stirpe oltenească părea sortită dispariției, o adopție inspirată avea să schimbe cursul destinului. Din această renaștere s-au ridicat figuri care au influențat decisiv politica, economia și chiar cerul României: domnitori, strategi din umbră, femei curajoase și vizionari.

Renașterea unui nume: de la adopție la domnie

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, numele Știrbei se stingea odată cu îmbătrânirea vornicului Barbu C. Știrbey, ultimul descendent direct al unei familii atestate documentar încă din secolul al XV-lea. Fără urmași, cu o moștenire „îngustată și primejduită”, cum avea să noteze Nicolae Iorga, soluția a venit prin adopție. Tânărul Barbu Bibescu, fiul Ecaterinei Văcărescu și al lui Dumitrachi Bibescu, a fost înfiat și a primit numele și responsabilitatea continuării tradiției.

Această decizie nu a fost una de compromis. În epocă, astfel de adopții erau frecvente în marile familii, dar Barbu C. Știrbey a mizat pe educație și pe formarea caracterului. A intuit că numele istoric poate fi salvat prin cultivarea spiritului și a competenței. Și a avut dreptate. Barbu Bibescu, devenit Barbu Dimitrie Știrbey (1799–1869), avea să fie, în fapt, întemeietorul noii ramuri a dinastiei.

Cariera sa publică a început în perioada administrației ruse conduse de Pavel Kiseleff. A fost apropiat al acestuia și a ocupat funcții importante până în vremea domniei lui Gheorghe Bibescu. În 1849, după înăbușirea Revoluției pașoptiste, a fost ales domn al Țării Românești, într-un context geopolitic tensionat. Țara era prinsă între influența Imperiului Rus și suzeranitatea otomană, iar domnitorul trebuia să navigheze cu abilitate între cele două puteri.

Domnia sa (1849–1856) a fost marcată de reforme importante. A acordat o atenție deosebită învățământului, înființând Pensionatul domnesc de fete (viitoarea Școală Centrală de Fete), precum și Școala de Arte și Meserii, Școala de Agricultură, Școala de Botanică și Școala de Chirurgie. Tot în vremea sa s-a deschis Cimitirul Bellu, devenit ulterior necropola marilor personalități românești. Momentul culminant al domniei a fost, însă, eliberarea din sclavie a tuturor țiganilor din Țara Românească, la 20 februarie 1856 – un act de mare curaj și modernitate.

Alexandru Știrbey și consolidarea unei averi moderne

Dintre cei șapte copii ai domnitorului, Alexandru Știrbey (1837–1895) s-a remarcat prin educația și energia sa. Format la Paris, licențiat în științe și ofițer în armata franceză, el s-a întors în România în 1859, la insistențele tatălui. A intrat în politică alături de Partidul Conservator, ocupând funcții de deputat și ministru – al Lucrărilor Publice, de Interne și de Finanțe.

Dincolo de cariera politică, Alexandru a fost un veritabil antreprenor. La Buftea, pe domeniul moștenit, a dezvoltat o reședință impunătoare și un vast complex agricol. A înființat o fabrică de conserve în 1870, a extins livezile, podgoriile și grădinile, într-o perioadă în care Bucureștiul era încă un oraș modest din punct de vedere economic. Prin viziunea sa, averea familiei nu doar că s-a păstrat, ci s-a amplificat.

Palatul de la Buftea, construit în stil neogotic, cu patru niveluri, a devenit centrul unei vieți sociale intense. Aici au fost organizate recepții fastuoase, la care au participat membri ai familiei regale și elitele politice. Una dintre cele mai spectaculoase reuniuni a avut loc în 1909, când regele Carol I, regina Elisabeta, principii Ferdinand și Maria și alți oaspeți de seamă au fost primiți cu un fast care a impresionat presa vremii.

Copiii lui Alexandru Știrbey – opt la număr – au fost educați acasă, cu profesori de elită, printre care și Ioan Slavici. Educația lor a îmbinat patriotismul cu ideea unității naționale, într-o epocă în care Transilvania se afla încă sub dominație austro-ungară. Moartea prematură a mamei, în 1885, și apoi a tatălui, zece ani mai târziu, i-a marcat profund.

Eliza Știrbey și legăturile cu marea politică

Eliza Știrbey (1870–1957), fiica cea mare a lui Alexandru, a devenit o figură centrală în viața politică românească prin căsătoriile sale. La 20 de ani, s-a măritat cu conservatorul Alexandru Marghiloman. Ulterior, a divorțat și s-a recăsătorit cu liberalul Ionel Brătianu, unul dintre artizanii României Mari. Prin aceste alianțe, familia Știrbey s-a aflat în centrul deciziilor majore ale statului român.

Viața Elizei nu a fost lipsită de încercări. A preluat responsabilitatea fraților mai mici și a traversat decenii de transformări politice dramatice. A trăit până în 1957, asistând la instaurarea și consolidarea regimului comunist.

Barbu A. Știrbey, „Prințul Alb” și culisele Marii Uniri

Barbu Alexandru Știrbey (1872–1946), nepotul domnitorului, a fost una dintre cele mai influente figuri din culisele puterii în timpul domniei regelui Ferdinand. Elegant, discret, extrem de inteligent, a fost supranumit „Prințul Alb”. A devenit administrator al Domeniilor Coroanei în 1913 și, după moartea lui Carol I, a fost omul de maximă încredere al cuplului regal.

În anii neutralității (1914–1916), diplomații marilor puteri îi solicitau audiențe aproape zilnic. Deși nu ocupa o funcție politică oficială, influența sa era uriașă. A susținut intrarea României în război de partea Antantei și a contribuit la formularea declarației prin care Ferdinand promitea reforma agrară soldaților români.

După 1918, a rămas un personaj-cheie, dar odată cu revenirea lui Carol al II-lea, a fost marginalizat și s-a autoexilat în Elveția. În 1944, a fost trimis la Cairo pentru negocieri privind armistițiul. A intuit pericolul sovietic și a avertizat liderii politici români. Moartea sa subită, în 1946, a alimentat suspiciuni, însă oficial a fost pusă pe seama unui cancer hepatic.

Regina Maria a scris despre el cu recunoștință, considerându-l unul dintre artizanii discreți ai României Mari. Relația lor apropiată a generat zvonuri și legende, dar nimic nu a fost dovedit.

Marina Știrbey, prințesa aviației române

Marina Știrbey (1912–2001), fiica lui George Știrbey, a dus mai departe spiritul de inițiativă al familiei, dar într-un domeniu cu totul nou: aviația. Născută la Viena, pasionată de zbor încă din tinerețe, a reușit să obțină brevetul de pilot în 1935, după numeroase refuzuri motivate de prejudecățile vremii.

A câștigat competiții, a zburat până la Stockholm și Helsinki și, inspirată de modelul finlandez, a fondat în 1940 Escadrila Sanitară – cunoscută ca Escadrila Albă –, o unitate formată exclusiv din femei-pilot. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aceste aviatoare au evacuat răniți de pe Frontul de Est, în condiții extrem de dificile.

După instaurarea comunismului, familia sa a fost persecutată, bunurile confiscate, iar soțul arestat. Marina a fugit în Occident și s-a stabilit în Franța. A revenit în România după 1989 și a murit în 2001, lăsând în urmă imaginea unei femei curajoase, vizionare și devotate.

Palatele Știrbey, simboluri ale unei epoci

Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei, moștenit și extins de generații succesive, a fost un reper al Bucureștiului aristocratic. Renovările realizate de arhitecți francezi și germani i-au conferit un aer neoclasic rafinat. Naționalizat în 1948, a fost transformat în muzeu, iar după 2000 a intrat într-un lung șir de controverse legate de restaurare și dezvoltare imobiliară.

La Buftea, domeniul a intrat în istorie și prin semnarea păcii separate din 1918. La Dărmănești, palatul ridicat de George Știrbey a devenit ulterior sanatoriu și tabără școlară, iar după 2005 a fost preluat de investitori privați care au promis restaurarea sa.

O moștenire între legendă și realitate

Dinastia Știrbey a traversat două secole de istorie românească, adaptându-se schimbărilor politice și sociale. De la adopția salvatoare a lui Barbu Bibescu, la reformele domnitorului, la influența discretă a „Prințului Alb” și la curajul Marinei Știrbey, această familie a contribuit la construcția României moderne.

Poveștile lor îmbină politica, educația, economia și aventura. Au fost oameni ai timpului lor, dar și înaintea lui. În spatele palatelor, al balurilor și al intrigilor politice, rămâne o constantă: credința că numele și responsabilitatea pot învinge timpul. Iar neamul Știrbey a demonstrat că renașterea nu este doar un episod, ci o vocație.

Sursă Foto: CoroRostariu

Citește și: Mari dinastii românești: Neamul Bibescu - boierii olteni, domnitorii controversați, primul aviator și prințesa care l-a cucerit pe Marcel Proust