Familia Bibescu a fost de sânge pur românesc. Ridicați din rândul moșnenilor olteni, au oferit țării doi domnitori și multe personalități politice și culturale. Totuși, nu le-a fost dat să rămână pe pământul strămoșesc, plecând în Franța. Și acolo au rămas, tot în cercurile aristocrației, alături de artiști și mari scriitori ai vremii. Albumul de familie al Bibescilor cuprinde intelectuali, diplomați, avocați, oameni de viață, recordmeni. I-au fascinat pe francezi!

Originea și ascensiunea familiei Bibescu

Familia Bibescu s-a născut și a crescut pe pământ românesc. Așadar, au fost mari boieri de sânge pur, fără niciun element străin. S-au ridicat, pe propriile forțe, din Oltenia, mai exact din Gorj. Astăzi, pe raza județului se află satul Bibești. Aici începe povestea. Notele istorice sunt însă destul de seci: primul strămoș al familiei, confirmat de izvoare în jurul anului 1520, era un anumit Micul Potârcan din Bibești. Mai târziu apare și un Udrea din Bibești, care ar fi ajuns la curtea lui Matei Basarab, domn al Țării Românești.

La o aruncătură de băț spre nord se află comuna Jupânești, unde s-a născut Ioan, tatăl lui Ștefan. În jurul anului 1700, trăia micul boier despre care Nicolae Iorga scria că „provenea dintr-o boierie atât de mică, încât abia se ridica mai presus de lipsa desăvârșită a boieriei“. Fiii, nepoții și strănepoții săi au urcat treptat pe scara socială prin alianțe matrimoniale avantajoase cu alte familii boierești. Așa funcționau lucrurile: căsătoriile profitabile financiar sau social erau regula.

Două generații mai târziu, Dumitrachi Bibescu, mare vornic în Bănie, a reușit să ducă numele familiei în rândul boierimii de rang întâi. După Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în a doua jumătate a secolului XVIII, Dumitrachi era bogat și avea influență politică și socială. În 1794 s-a căsătorit cu Ecaterina Văcărescu, fiica lui Iorgu Văcărescu și strănepoata Saftei Brâncoveanu, intrând astfel în crema societății. Cuplul Catinca Văcărescu – Demetrius Bibescu (cum îi numea prințul Gheorghe Bibescu, nepotul lor) a avut doi fii: Barbu Dimitrie (1799-1869) și Gheorghe (1804-1873). Viețile fraților s-au despărțit, dar destinele lor au rămas legate, amândoi fiind numiți domni ai Munteniei.

Domnia lui Gheorghe D. Bibescu

Gheorghe D. Bibescu a urcat pe tronul Țării Românești la 1 ianuarie 1843. Venea într-o perioadă tulbure: Principatele Române erau câmp de luptă între ruși și otomani, imperiile se întreceau pentru a se numi puteri protectoare sau suzerane, rușii abia impuseseră Regulamentele Organice, holera făcea ravagii, iar Poarta numea căimăcami interimari după bunul plac. Era o vreme grea.

Totuși, ziua alegerii sale a fost sărbătoare. „În ziua de 1 ianuarie 1843, clopotele au sunat cu tot avântul dintr-un capăt la altul al Principatului, și pe tot parcursul zilei au vestit la intervale regulate că un act extraordinar și mai solemn decât oricare altul pân-atunci urma să se săvârșească. (…) La patru ceasuri dimineața, scrutinul s-a încheiat. Aproape unanimitatea voturilor a fost pentru Gheorghe D. Bibescu: el a fost proclamat domn al Țării, în aclamațiile entuziaste ale Adunării, la care a răspuns întreaga capitală și, curând, întreaga Țară Românească“, se arăta în volumul „Quelques mots sur la Valachie“.

Manualele de istorie trec de obicei rapid peste domnia sa, afectată de Revoluția pașoptistă și de o atitudine părtinitoare istorică. Totuși, Gheorghe Bibescu nu a fost un domn rău. Avea detalii biografice în comun cu revoluționarii: școlit în străinătate la Paris din 1817, revenit în 1824 doctor în drept. „Cunoștea profund autorii francezi, elini și latini, și vorbea cu o eleganță rară limba lui Omer. Era destinat să fie un orator de prim rang în limba română“, scria fiul său, prințul Bibescu, în volumul „România de la Adrianopol la Balta Liman (1829-1849): Domnia lui Bibescu“, 1893.

Bibescu-vodă nu se mândrea cu toate titlurile sau funcțiile sale. Într-o scrisoare către fiul său Nicolae în 1851 scria: „Începuturile carierei mele politice, atât de rapide, sunt datorate, scumpul meu Nicolae, acelei zeități antice, Fatum, Fortuna, pe care o consideri prea negativ în compunerea ta pentru concursul de la Școala Politehnică, și care joacă un rol mare în afacerile lumii acesteia“. Astfel, omul potrivit se afla la locul potrivit, alături de generalul Kiseleff de o amabilitate istorică.

Bibeștii, chiar și până la Gheorghe-vodă, se revendicau din dinastia Brâncovenilor. Genealogia este demonstrabilă, dar complexă. Numele a fost păstrat în diverse variante: Bibescu Brâncoveanu sau Bibesco Bassaraba Brancovan. Gheorghe Bibescu s-a căsătorit cu Zoe Mavrocordat, adoptată de Banul Grigore Brâncoveanu, fără copii. Au avut primul copil, Grigore, născut în 1827. 

În 1845, divorțează cu scandal de Zoe și se recăsătorește cu Maria Ghica (născută Văcărescu), rudă cu mama adoptivă a primei soții. Revoluția l-a prins pe tron; memoria colectivă îl consideră slab, dar sub domnia sa s-au adoptat măsuri importante: sporirea efectivelor armatei și ordonarea finanțelor.

În 1848, a fost prins între revoluționari și ruși, fără ieșire. Public, a ținut partea rușilor, dar nu a reprimat Revoluția. A semnat Proclamația de la Izlaz la 11 iunie 1848 și a acceptat guvernul revoluționar provizoriu, abdicând a doua zi și retrăgându-se la Câmpulung Muscel și Brașov, apoi spre exil în Franța, urmat de aproape întreaga familie. Numele boierilor români devenise celebru în Paris: Bibesco.

Fratele mai mare: Barbu Dimitrie Știrbei

Fratele mai mare al lui Gheorghe, Barbu Dimitrie Știrbei, era adoptat de bunicul său, bogatul Barbu Știrbei, care dorea să păstreze numele familiei. A studiat dreptul la Paris și și-a perfecționat spiritul reformator. În 1821 s-a căsătorit cu Elisabeta Cantacuzino, din ramura moldovenească. 

A deținut funcții importante, iar în 1833 a fost numit mare logofăt al treburilor bisericești, restaurând mănăstiri medievale. Doi ani mai târziu a promovat studiul limbii române în școli, afirmând: „Rezultatul cel mai mare al organizației școlilor de acum este că toate învățăturile se urmează în limba română. Rezultatul neprețuit va păstra neșters sentimentul de naționalitate“.

A urcat pe tronul Țării Românești în vara lui 1849, sub influența Rusiei. A realizat dezrobirea completă a țiganilor și a emis o lege agrară pentru reducerea dărilor țăranilor. La inaugurarea statuii sale în Craiova, regele Ferdinand l-a lăudat pentru contribuțiile la organizarea armatei și protecția muncii țăranilor.

Elena Bibescu și legătura cu muzica europeană

În 1893-1894, Elena Bibescu, fiica domnitorului Gheorghe Bibescu, s-a remarcat ca pianistă de talie europeană. Studiase la Viena și alături de Anton Rubinstein, susținând concerte la București și Paris pentru personalități ca Liszt, Wagner, Saint-Saëns, Debussy și Marcel Proust. Ea a protejat tânărul George Enescu, introducându-l în cercurile artistice din București și Paris. 

În Franța, fiii ei, Anton și Emmanuel, au fost personalități marcante, remarcați prin prietenia lor cu Proust. Anton și Marcel au creat o societate secretă în tinerețe, cu limbaj codificat. Proust a publicat mai târziu „Scrisorile lui Marcel Proust către Anton Bibescu“ ca tribut al prieteniei lor.

Martha Bibescu și Belle Époque

Martha Bibescu, născută în familia Lahovary, a fost crescută în Franța și pregătită pentru viața aristocratică. A trăit izolată, dar citind mult și dezvoltând o curiozitate intelectuală deosebită. S-a căsătorit tânără cu George Valentin Bibescu în 1902, o căsnicie care a eșuat însă, iar apropierea de familia Bibescu i-a deschis porțile saloanelor pariziene. A avut relații cu personalități ca prințul Wilhelm al Germaniei și Marcel Proust, care nu a ajuns niciodată la podgoria Bibescilor din Corcova, dar i-a iubit locul imaginar.

George Valentin Bibescu, aventurier și inovator, a înființat Automobil Clubul Român (1904), a zburat cu balonul „România“ și a înființat Școala de Pilotaj de la Cotroceni (1912), punând bazele primei escadrile de recunoaștere în timp de război. În 1929, a traversat Sahara cu automobilul. A murit în 1941 de cancer pulmonar, iar Martha Bibescu a rămas un reper al aristocrației și culturii europene, murind în 1973 în Paris.

Citește și: Mari dinastii românești: Sturdza, neam de prinți, politicieni, actori și primul domnitor care a dezrobit romii