În inima Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București se află un loc în care timpul pare să se fi oprit, iar istoria teatrului românesc poate fi descoperită prin obiecte care au aparținut unor mari actori, regizori, dramaturgi și oameni de cultură. Muzeul TNB este mai mult decât o colecție de exponate. Este o adevărată călătorie prin istoria scenei românești, de la începuturile sale și până aproape de epoca contemporană, construită prin fotografii, documente, manuscrise, tablouri, costume, obiecte personale și recuzită. Povestea muzeului este, la rândul ei, una zbuciumată. A fost înființat în timpul directoratului lui Liviu Rebreanu, a trecut prin bombardamentele din 1944, a fost evacuat, mutat în mai multe spații, închis pentru perioade îndelungate și, în cele din urmă, și-a găsit locul în actuala clădire a Teatrului Național. Istoria sa reflectă astfel nu doar evoluția teatrului, ci și momentele dramatice prin care a trecut Bucureștiul în secolul al XX-lea.

Un muzeu născut din pasiunea lui George Franga

Ideea constituirii unui muzeu dedicat istoriei Teatrului Național îi aparține lui George Franga, actor și ulterior ajutor de bibliotecar al instituției. El a înțeles că memoria teatrului riscă să se piardă dacă obiectele, documentele și mărturiile celor care construiseră scena românească nu sunt păstrate într-un loc special. Din acest motiv, a început să caute printre actorii vârstnici și printre urmașii marilor personalități ale teatrului obiecte și documente care puteau spune povestea unei epoci.

Demersul său a avut rezultate impresionante. Au fost adunate cărți, manuscrise, scrisori, fotografii, tablouri, busturi și numeroase obiecte legate de activitatea scenică. Nu era vorba doar despre piese cu valoare artistică, ci despre adevărate mărturii ale vieții de teatru: lucruri care fuseseră folosite în spectacole sau care aparținuseră unor actori și oameni de cultură.

Un rol important în transformarea inițiativei într-o instituție muzeală l-a avut Liviu Rebreanu, directorul Teatrului Național între 1941 și 1944. În timpul mandatului său, la 10 septembrie 1942, Muzeul Teatrului Național a fost deschis publicului. Astfel, în plin război, teatrul își crea propria memorie instituțională, adunând într-un singur spațiu fragmente din trecutul scenei românești.

Primul sediu, în apropierea Teatrului Național de pe Calea Victoriei

Primul sediu al muzeului a fost amenajat în corpul de clădiri aflat lângă vechiul Teatru Național de pe Calea Victoriei. Astăzi, zona este asociată cu hotelul Novotel, a cărui intrare reproduce fidel fațada fostului Teatru Național. Pentru vizitatorul contemporan, această reconstrucție oferă una dintre cele mai interesante legături vizuale cu clădirea dispărută în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Înființarea muzeului trebuie privită și în contextul unei tradiții mai vechi de conservare a memoriei teatrale. TNB amintește că, încă din 1921, în timpul directoratului lui Victor Eftimiu, instituția achiziționase busturi și tablouri reprezentând actori importanți și personalități ale teatrului românesc, realizate de artiști plastici reprezentativi. Aceste piese au contribuit la constituirea patrimoniului care avea să fie valorificat ulterior în cadrul muzeului.

Muzeul nu a fost, așadar, conceput ca o simplă expoziție comemorativă. Intenția era aceea de a construi o istorie vizuală și documentară a teatrului, în care marile nume să poată fi descoperite nu numai prin portrete, ci și prin obiectele care le-au însoțit activitatea.

Bombardamentul din 1944 și începutul peregrinărilor

Destinul muzeului a fost schimbat radical de evenimentele din august 1944. La 24 august, clădirea Teatrului Național de pe Calea Victoriei a fost distrusă în urma bombardamentelor de la sfârșitul războiului. Muzeul, aflat în imediata apropiere, nu a mai putut funcționa în forma inițială. Patrimoniul său a fost evacuat pentru a fi protejat, ajungând la Pucioasa.

După această perioadă, obiectele muzeului au fost aduse la București și expuse în două săli ale Liceului Sfântul Sava. Aici au rămas până în 1952, când colecția a fost mutată în Pasajul Majestic, spațiu care corespunde astăzi Teatrului Odeon. Peregrinările muzeului reflectă situația dificilă a Teatrului Național, care, după pierderea clădirii de pe Calea Victoriei, a fost nevoit să funcționeze în mai multe sedii.

În anii care au urmat bombardamentului, Teatrul Național a continuat să joace în spații precum actualul Teatru Odeon, Studioul din Piața Amzei și sălile de festivități ale liceelor Sfântul Sava și Matei Basarab. Această perioadă explică de ce istoria muzeului nu poate fi separată de istoria instituției teatrale pe care o reprezintă.

De la noua clădire a TNB la spațiul actual al muzeului

Reconstrucția și dezvoltarea noului Teatru Național au adus speranța unui sediu stabil și pentru muzeu. După inaugurarea actualei clădiri a TNB, muzeul a fost deschis publicului în intervalul 1975-1978. Totuși, această etapă nu a însemnat și stabilitatea definitivă a colecției.

Timp de aproximativ 12 ani, până în 1990, obiectele au fost din nou depozitate în magazii. Abia după această perioadă muzeul a fost redeschis, de această dată în foaierul Sălii Mari. A fost un nou pas spre recuperarea memoriei instituționale, dar soluția nu era încă definitivă. În iarna anului 2001, Muzeul TNB a primit amplasarea actuală, iar colecția a rămas expusă în această formulă până în prezent.

Faptul că patrimoniul a supraviețuit unor evacuări, depozitări și schimbări succesive de sediu este, în sine, o poveste spectaculoasă. În spatele fiecărui exponat se află astfel nu doar istoria unui actor sau a unui spectacol, ci și istoria complicată a conservării memoriei teatrale într-o perioadă în care Bucureștiul și instituțiile sale culturale au trecut prin transformări radicale.

Portretele marilor actori și obiectele care păstrează memoria scenei

Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale muzeului este varietatea patrimoniului expus. Vizitatorul întâlnește tablouri și busturi ale unor actori și personalități importante pentru teatrul românesc, alături de cărți, documente, manuscrise, costume și obiecte de recuzită. Fiecare categorie contribuie la reconstruirea unei lumi în care teatrul nu însemna doar spectacolul de pe scenă, ci și o întreagă comunitate artistică.

Printre piesele prezentate de TNB se numără tabloul Agepsinei Macry-Eftimiu în spectacolul „Păpușile”, pictat de Camil Ressu, portretul lui Constantin Nottara în „Fântâna Blanduziei”, realizat de Traian Cornescu, precum și imaginea lui Ion Brezeanu în rolul Cetățeanului turmentat din „O scrisoare pierdută”, pictată de Jean Steriadi. Aceste lucrări transformă muzeul într-o galerie a memoriei teatrale românești.

Există și obiecte cu o valoare memorială aparte. Costumul purtat de Maria Filotti în „Fântâna Blanduziei”, recuzita folosită de George Calboreanu în „Apus de soare”, cutia de machiaj a lui C.I. Nottara sau evantaiul Aristizzei Romanescu sunt obiecte aparent obișnuite, dar care dobândesc o semnificație aparte prin legătura lor cu mari artiști ai scenei.

Printre exponate se află și obiecte care trimit către personalități din afara strictului domeniu actoricesc, precum bustul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, realizat de Dimitrie Paciurea, dar și cărți poștale trimise de I.L. Caragiale din Berlin către prietenii din țară în perioada 1905-1912. Muzeul devine astfel o perspectivă asupra întregului univers intelectual care a gravitat în jurul teatrului.

Ion Ghica și începutul organizării moderne a teatrului românesc

Muzeul oferă și ocazia de a înțelege cât de dificilă a fost construirea instituției teatrale românești. Una dintre informațiile mai puțin cunoscute prezentate în cadrul turului este aceea că, pentru o perioadă, teatrul a fost o clădire aflată în proprietatea statului și concesionată unor mari actori. Întreținerea unui edificiu de dimensiunile celui de pe Calea Victoriei era atât de costisitoare încât instituția s-a confruntat în repetate rânduri cu probleme financiare și falimente.

Un nume esențial în profesionalizarea instituției este Ion Ghica. Director general al teatrelor între 1877 și 1881, el a contribuit la reorganizarea teatrului după modelul Comediei Franceze. În 1877, la inițiativa sa, Parlamentul a promulgat Legea teatrelor, inspirată de regulamentul Comediei Franceze redactat în epoca lui Napoleon. Ghica a susținut, de asemenea, Societatea Dramatică, sprijinirea actorilor și dezvoltarea repertoriului național.

Prezența lui Ion Ghica în istoria muzeului este importantă tocmai pentru că demonstrează că teatrul românesc nu s-a construit exclusiv prin talentul actorilor. În spatele marilor spectacole au existat oameni care au pus bazele organizării instituționale, ale legislației și ale profesionalizării scenei.

Un teatru care a supraviețuit pierderii sediului

După bombardamentul din 1944, Teatrul Național a demonstrat că o instituție culturală poate continua să existe chiar și atunci când își pierde clădirea. Spectacolele s-au mutat succesiv în alte spații, iar activitatea teatrală a continuat în condiții dificile. Actualele teatre Ion Creangă, Odeon și Teatrul Mic se leagă, în diferite etape, de această perioadă în care Naționalul bucureștean a trebuit să-și găsească temporar alte scene.

Această istorie face ca fiecare obiect din muzeu să aibă o semnificație mai amplă. O fotografie, un costum sau o piesă de recuzită nu reprezintă doar o amintire a unui spectacol. Ele pot fi privite ca fragmente din istoria unei instituții care a trecut prin război, schimbări politice, mutări și perioade de incertitudine, dar care și-a păstrat continuitatea artistică.

O istorie care continuă și astăzi

Muzeul TNB este, în fond, o arhivă vie a scenei românești. Patrimoniul său cuprinde mărturii ale evoluției dramaturgiei și artei scenice, de la documente și fotografii de epocă până la afișe, programe, manuscrise, scrisori, costume, recuzită, picturi, sculpturi și lucrări de grafică.

Un alt detaliu prezentat de muzeu este numărul mare de directori care s-au succedat la conducerea Teatrului Național. Materialele muzeului menționează 45 de directori, informație care trebuie înțeleasă în contextul momentului în care a fost realizată prezentarea; cronologia oficială actualizată a TNB enumeră astăzi mult mai multe mandate și perioade de conducere, inclusiv managerii din ultimele decenii.

De la George Franga și Liviu Rebreanu până la marile generații de actori și regizori care au urcat pe scena Naționalului, muzeul păstrează memoria unei instituții esențiale pentru cultura română. În acest spațiu, teatrul nu mai este doar artă efemeră, consumată într-o seară și apoi dispărută odată cu ultima replică. Devine obiect, imagine, document și mărturie.

Poate tocmai acesta este farmecul Muzeului TNB: îi oferă vizitatorului posibilitatea de a vedea ceea ce, de obicei, rămâne ascuns după cortină. Costume purtate de mari actori, obiecte folosite în spectacole, manuscrise, portrete și documente recompun lumea din spatele scenei și readuc în prezent figuri care au contribuit decisiv la dezvoltarea teatrului românesc.

De aceea, Muzeul TNB poate fi privit ca un adevărat templu al memoriei teatrale. Este locul în care istoria nu este povestită doar prin date și nume, ci prin lucruri care au fost atinse, purtate, scrise sau folosite de oamenii care au făcut din scena românească una dintre instituțiile fundamentale ale culturii naționale. 

Iar faptul că această colecție a supraviețuit bombardamentelor, evacuărilor, depozitării și schimbărilor de sediu face ca fiecare exponat să poarte cu el nu doar amintirea unui mare artist, ci și povestea rezistenței teatrului românesc în fața timpului.

Citește și: Teatrul Național București, de la începuturi și până-n prezent: o moștenire boierească a devenit centrul cultural al Capitalei