În primele decenii ale secolului XX, România traversa o perioadă de transformări politice, sociale și morale profunde. După Marea Unire din 1918, familia regală era simbolul unității și al stabilității naționale, dar în spatele zidurilor palatului, tensiunile, pasiunile și dramele personale atingeau proporții de tragedie clasică. În acest context, principele Nicolae al României, al patrulea copil al regelui Ferdinand și al reginei Maria, avea să devină o figură atât romantică, cât și controversată.

Tânărul regent prins între datorie și inimă

Născut în 1903, Nicolae a crescut într-un mediu plin de disciplină și exigență, dar și de rafinament. Spre deosebire de fratele său Carol, care avea o personalitate dominantă și ambițioasă, Nicolae era un tânăr visător, discret și sincer, lipsit de interes pentru putere. 

Totuși, în urma renunțării la tron a lui Carol, în ianuarie 1926, el a fost nevoit să accepte o responsabilitate uriașă: aceea de principe regent, membru al Regenței care urma să conducă țara în numele micuțului prinț Mihai.

Avea doar 23 de ani și, după cum mărturisea mai târziu, simțea că se află într-o poziție care îl depășea. Nu era făcut pentru intrigile politice sau pentru solemnitatea ședințelor de stat. În sufletul său, era un tânăr dornic de libertate, de viață și, mai presus de toate, de iubire. Iar această iubire avea să poarte un nume care îi va schimba destinul: Ioana Dumitrescu Dolette.

Întâlnirea cu Ioana Dolette și începutul scandalului

Ioana era o femeie frumoasă, inteligentă și elegantă, provenind dintr-o familie respectabilă din Tohani, județul Buzău. Căsătorită cu Nicușor Săveanu, fiul politicianului Constantin Săveanu, părea să ducă o viață lipsită de griji. Dar în spatele aparențelor, căsnicia ei nu era fericită. 

Printr-un joc al sorții, în 1928, Ioana și Nicolae s-au întâlnit la Automobil Clubul României, loc de întâlnire al elitei bucureștene. Privirile lor s-au întâlnit o singură dată, dar acel moment a fost suficient pentru a aprinde o flacără imposibil de stins. În acea seară, după o cină elegantă, Ioana s-a urcat în automobilul principelui, părăsindu-și soțul în văzul lumii. 

Istoricul Constantin Argetoianu, martor al epocii, nota cu ironie și uimire: „Domnul Săveanu, trădat în plină stradă, a pornit în urmărirea fugarilor, dar a fost oprit de poliție, la ordinul principelui. Bucureștiul întreg râdea și bârfea, căci niciodată nu se mai văzuse o asemenea poveste.”

A doua zi, soțul încornorat a cerut divorțul, iar regele Ferdinand, aflat pe patul de moarte, a fost profund mâhnit. Ziarele din capitală scriau cu litere mari despre „aventura romantică a principelui regent”, în timp ce familia regală încerca zadarnic să stingă scandalul. În cele din urmă, Săveanu a fost trimis în misiune diplomatică la Bruxelles — un gest prin care s-a încercat cumpărarea tăcerii și închiderea rușinii.

Pentru Nicolae însă, iubirea pentru Ioana nu era o aventură, ci o pasiune autentică, totală. Într-o epocă în care rangul, protocolul și aparențele contau mai mult decât sentimentele, el a ales să-și urmeze inima, indiferent de consecințe.

O iubire împotriva Coroanei

După urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, în 1930, Nicolae a sperat că fratele său îi va înțelege dorința de a-și întemeia o familie alături de Ioana. Dar regele, prins la rândul său într-o relație scandaloasă cu Elena Lupescu, a refuzat categoric să-i acorde permisiunea de căsătorie. Ipocrizia acestei decizii l-a rănit adânc pe Nicolae, care vedea în fratele său un om condus de aceleași impulsuri, dar protejat de putere.

Regina Maria, mama lor, a intervenit fără succes. Într-o scrisoare sfâșietoare, i-a spus fiului său: „Nu te iubește, cum nici Lupeasca nu-l iubește pe Carol! Te va pierde, fiule, și te va rupe de tot ceea ce ți-a fost sfânt.” Dar Nicolae nu a putut renunța. În toamna anului 1931, în ciuda interdicțiilor regale, el și Ioana s-au căsătorit în secret, la Tohani, în casa familiei ei.

Gestul a fost considerat o trădare personală și instituțională. Regele Carol a reacționat violent: a dispus excluderea lui Nicolae din toate îndatoririle publice și l-a trimis departe, în străinătate. Cu timpul, tensiunea dintre frați a crescut până la ură.

Frate împotriva fratelui: o dramă de palat

În 1932, Nicolae a decis să revină în țară, sfidând interdicția impusă de Carol. A fost întâmpinat la aeroport de generalul Prezan, care i-a comunicat că se află sub ordin de arest. Furios, principele a scos pistolul și l-a obligat pe șofer să-l ducă direct la Palatul Cotroceni, unde a cerut explicații fratelui său.

Scena a fost demnă de un film: un prinț romantic, rebel, care își sfidează regele și fratele în numele iubirii. Carol, rece și autoritar, i-a oferit un compromis — să plece din țară „pentru o vreme”, în schimbul unei rente generoase. Nicolae a acceptat doar pentru a-și proteja soția.

În anii ce au urmat, relațiile dintre cei doi au devenit ireconciliabile. Carol nota cu dispreț în jurnalul său: „Nicolae este un om pierdut. A fost prins de o femeie fără minte și fără rușine.” În schimb, Nicolae, mai tăcut, spunea prietenilor săi: „Mi-a luat totul, dar nu-mi poate lua dragostea.”

Exilul și lupta pentru demnitate

În 1937, Regele Carol al II-lea a decis excluderea definitivă a principelui Nicolae din familia regală, prin decret public. Pentru prima oară în istoria monarhiei române, un membru al Casei Regale era îndepărtat oficial din linia de succesiune.

Nicolae și-a pierdut titlurile, rangul și privilegiile. A devenit un simplu cetățean, purtând numele „Nicolae Brana”, și a trăit, pentru o vreme, dintr-o mică rentă oferită cu dispreț de fratele său. Împreună cu Ioana, a plecat în Franța, apoi în Elveția, unde s-au stabilit într-o modestă locuință de lângă Lausanne.

În ciuda exilului, cuplul a rămas unit. Ioana a fost mereu alături de el, chiar și atunci când banii s-au împuținat și când sănătatea principelui s-a șubrezit. Ea era pentru el nu doar o iubită, ci un sprijin moral, o ancoră într-o lume care îl respinsese.

După abdicarea lui Carol al II-lea, în 1940, Nicolae a cerut mareșalului Ion Antonescu permisiunea de a reveni în țară. Deși nu i s-a îngăduit să se întoarcă definitiv, i s-a permis să revină la numele de „Nicolae de Hohenzollern”, un gest simbolic care a însemnat o formă de reabilitare morală.

Principele exilat, omul de cultură și patriotul discret

Departe de România, Nicolae nu a fost un simplu refugiat politic. El a devenit o voce respectată în exil, implicându-se în activități culturale și sprijinind comunitățile românești din Occident. A fondat „Centrul Român de Cercetări” sub tutela Academiei din Paris, a finanțat reviste precum „Fapta” și „Libertatea Românească” și a sprijinit activitatea „Bibliotecii Române” din Freiburg, transformată într-un adevărat bastion al culturii românești în exil.

Mulți exilați care l-au cunoscut l-au descris ca pe un om modest, blând și profund. Nu purta resentimente, dar nici nu-și ascundea durerea. Spunea adesea: „Am pierdut o coroană, dar mi-am câștigat sufletul.” Pentru el, România rămânea patria idealurilor, nu a politicienilor corupți sau a intrigilor regale.

Ioana i-a fost mereu alături, devenind nu doar soția lui, ci și partenera unui exil lung și greu. Împreună au trăit liniștit, în umbra amintirilor, departe de scandaluri și fast.

Ultima iubire și testamentul unui suflet liber

Moartea Ioanei Dolette, în 1963, a fost pentru principele Nicolae cea mai grea lovitură. După peste trei decenii de viață împreună, femeia pentru care renunțase la tot s-a stins discret, lăsând în urma ei un gol imens. 

Nicolae, profund afectat, a decis să transforme durerea în acțiune. A creat „Fundația de Cultură Românească Principesa Ioana”, dedicată susținerii inițiativelor culturale românești din exil.

Patru ani mai târziu, s-a recăsătorit cu Thereza Figueira de Mello, o braziliancă de o eleganță sobră, care i-a adus un echilibru senin în ultimii ani. Însă inima lui a rămas legată de Ioana. Ori de câte ori vorbea despre trecut, vocea i se înmuia: „Ea a fost totul pentru mine, începutul și sfârșitul.”

În ultimele sale luni de viață, principele Nicolae și-a scris memoriile. Cartea, intitulată „În umbra coroanei României”, avea să fie publicată postum, în 1991. În paginile ei, se regăsește nu doar povestea unui om exilat, ci și un portret sincer al familiei regale, cu toate slăbiciunile, ipocriziile și dramele ei. Despre Carol, Nicolae scria cu o tandrețe neașteptată: „A fost fratele meu, regele meu și călăul meu. Dar nu l-am putut urî niciodată până la capăt.”

Nicolae de Hohenzollern s-a stins în iulie 1977, la 74 de ani, în Elveția. A fost înmormântat la Lausanne, alături de Ioana, femeia care i-a schimbat destinul. În testamentul său, a cerut ca, atunci când va fi posibil, rămășițele sale să fie aduse în România, pentru a se odihni „în țara pentru care a suferit și a iubit cu tot sufletul”.

Moștenirea unui prinț neînțeles

Povestea principelui Nicolae este una dintre cele mai emoționante și dramatice din istoria monarhiei române. El a fost un om care a ales dragostea în locul puterii, sinceritatea în locul ipocriziei, și libertatea inimii în locul lanțurilor impuse de sângele albastru.

Pentru unii, a fost un rebel fără cauză, un romantic rătăcit; pentru alții, a fost ultimul idealist al Casei Regale. Ceea ce este sigur este că viața lui ilustrează conflictul etern dintre datorie și pasiune, între rațiunea politică și impulsul inimii.

Departe de a fi un simplu „prinț îndrăgostit”, Nicolae a fost un om care a înțeles că noblețea nu stă în titluri, ci în curajul de a trăi autentic. Prin exilul său, prin demnitatea cu care a purtat nedreptatea și prin devotamentul pentru cultură, a lăsat o moștenire morală care depășește granițele istoriei.

Astăzi, povestea lui ne amintește că uneori, cea mai mare victorie a unui om nu este aceea de a domni peste o țară, ci de a rămâne fidel propriei inimi. Principele Nicolae a trăit o iubire care a sfidat timpul și a învins uitarea. Pentru el, dragostea nu a fost o greșeală, ci o formă de adevăr. Iar adevărul, oricât de dureros, este totdeauna regal.

Citește și: Regele Ferdinand, prima și unica iubire a Elenei Văcărescu. Inima ei s-a frânt când principele a ales tronul României