Puțini conducători din istoria Moldovei au lăsat o amprentă la fel de puternică și de sângeroasă precum Alexandru Lăpușneanu. De numele său se leagă una dintre cele mai cumplite scene de teroare din Evul Mediu românesc – masacrul celor 47 de boieri, un episod care a transformat o simplă masă de „reconciliere” într-o baie de sânge fără precedent. Istoria l-a reținut nu doar ca pe un domnitor crud, ci ca pe un om obsedat de control și de pedepsirea trădării.

Un domnitor născut din focul trădărilor și al răzbunării

Lăpușneanu s-a născut într-o perioadă în care Moldova era măcinată de lupte interne, de influențele marilor puteri vecine și de ambițiile marilor familii boierești. Provenind dintr-o ramură a dinastiei lui Ștefan cel Mare, Alexandru a moștenit nu doar sângele domnesc, ci și determinarea de a impune o autoritate de neclintit. 

În anul 1552, sprijinit de regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, a urcat pentru prima dată pe tronul Moldovei, înlăturându-l pe domnitorul Ioan Joldea.

Pentru a-și consolida poziția, Lăpușneanu s-a căsătorit cu Ruxandra, fiica lui Petru Rareș, fiul nelegitim al marelui Ștefan cel Mare. Prin această alianță, domnitorul își asigura o legătură simbolică și politică cu cea mai respectată figură din istoria Moldovei. 

Totuși, vremurile erau departe de a fi liniștite: Moldova se afla prinsă între influența Poloniei, amenințarea otomană și presiunile habsburgice, iar boierimea locală oscila constant între tabere.

Pentru a-și menține tronul, Lăpușneanu a ales să se declare loial Poloniei – o decizie care a atras furia împăratului german Ferdinand și a alimentat noi conspirații interne. În scurt timp, a fost detronat și alungat, începând o perioadă de exil și de lupte pentru recucerirea puterii.

Întoarcerea sângeroasă pe tronul Moldovei

După ani de umilințe, lupte și manevre diplomatice, în 1564 Alexandru Lăpușneanu revine triumfător pe tron, de această dată cu sprijinul Imperiului Otoman. 

A obținut ajutorul sultanului în schimbul unei sume impresionante – 200.000 de galbeni – un preț uriaș chiar și pentru acele vremuri. Întors în Moldova, el era un alt om: suspicios, neiertător și obsedat de ideea de trădare.

Deși își recăpătase coroana, boierii care-l trădaseră în trecut continuau să comploteze, sprijinind diferiți pretendenți la tron. În mintea domnitorului s-a născut atunci un plan teribil. 

Lăpușneanu a hotărât să pună capăt o dată pentru totdeauna amenințării boierești, organizând o „masă a păcii” la curtea sa din Iași. Acolo, sub pretextul împăcării și al reconcilierii, i-a invitat pe cei mai importanți 47 de boieri moldoveni.

Ceea ce părea o festivitate a reconcilierii avea să devină una dintre cele mai sângeroase scene din istoria medievală românească.

Masacrul celor 47 de boieri

Când toți nobilii s-au așezat la masă, atmosfera părea calmă, iar domnitorul, jovial și primitor. În spatele fiecărui invitat însă, Lăpușneanu plasase mercenari de încredere. 

Cronicarul Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei, descrie momentul cu o precizie înfiorătoare: „Îndată ce boierii s-au așezat la masă, domnul a dat semn, și ostașii, cu săbiile scoase, au început a-i tăia fără milă”.

Executați pe loc, boierii n-au avut nicio șansă să se apere. Țipetele, zgomotul săbiilor și mirosul sângelui au umplut sala în câteva clipe. 

Cei mai tineri dintre nobili au încercat să se apere cu talgere, scaune sau tacâmuri, dar rezistența lor a fost zadarnică. În câteva minute, podeaua s-a acoperit cu sângele celor 47 de victime.

Costache Negruzzi, în celebra sa nuvelă Alexandru Lăpușneanu, a transformat acest episod într-o scenă literară memorabilă. El descrie momentul în care domnitorul, alături de vornicul Moțoc, privea cu satisfacție rece carnajul. 

Moțoc, tremurând de frică, încerca să zâmbească, dar sângele care curgea din toate părțile îl paraliza. „Proști, dar mulți”, i-ar fi spus Lăpușneanu mulțimii furioase care, mai târziu, cerea moartea vornicului.

Această scenă, redată de cronici și literatură, a devenit simbolul absolut al cruzimii și al puterii neîngrădite.

Domnia fricii și a teroarei

După masacrul de la curte, Lăpușneanu a instaurat o domnie bazată pe frică. Boierii rămași îi jurau credință, dar în spatele zidurilor de la curte domnea tăcerea și suspiciunea. Toți știau că un singur gest greșit putea fi fatal.

Cronicarii vremii notează că domnitorul a devenit tot mai neîncrezător, izolându-se și luând decizii brutale fără să mai asculte de nimeni. În același timp, a încercat să consolideze statul prin măsuri ferme: a reorganizat armata, a întărit cetățile și a impus un control strict asupra resurselor țării. Însă toate aceste realizări au fost umbrite de cruzimea lui fără margini.

În ciuda faptelor sale sângeroase, Lăpușneanu nu a fost un domnitor lipsit de inteligență. Avea o minte strategică și o voință de fier. Era conștient că doar o conducere autoritară putea menține Moldova între marile imperii ale vremii. Din păcate, metodele sale s-au transformat într-un regim al terorii.

Figura lui Alexandru Lăpușneanu a rămas, astfel, una profund contradictorie: un conducător hotărât și vizionar, dar totodată un tiran care a înecat țara în sânge.

Ultimii ani și moartea unui tiran

Către sfârșitul vieții, domnitorul a fost lovit de o boală grea – cel mai probabil o afecțiune oculară gravă, cum ar fi glaucomul sau trahomul, care i-a afectat vederea și starea generală. Slăbit și conștient de apropierea morții, Lăpușneanu a cerut să fie călugărit, primind numele de Pahomie.

Dar soarta i-a rezervat o ultimă scenă demnă de o tragedie. După ce fusese tuns în monahism, domnitorul și-a revenit brusc din boală și, cu o voce amenințătoare, ar fi spus: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu.” 

Această frază – redată de cronici și de literatura ulterioară – a semănat groază printre boieri. Temându-se că domnul își va reveni și se va răzbuna din nou, aceștia au decis să-l otrăvească, punând capăt vieții sale în 1568.

Alexandru Lăpușneanu a fost înmormântat la Mănăstirea Slatina, alături de soția sa, Ruxandra, și de cele două fiice. Moartea lui nu a adus pace Moldovei, dar a încheiat una dintre cele mai tulburi epoci din istoria sa.

Moștenirea unui domnitor de temut

Astăzi, figura lui Alexandru Lăpușneanu rămâne una dintre cele mai complexe și controversate din istoria românească. Pentru unii, este un tiran sângeros, simbolul puterii absolute. Pentru alții, este un lider hotărât, care a apărat integritatea Moldovei cu orice preț, chiar și cu prețul sângelui.

În cultura română, imaginea sa a fost nemurită prin nuvela lui Costache Negruzzi, care a transformat povestea domnitorului într-o meditație despre putere, trădare și moralitate. Replicile lui Lăpușneanu – „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu” sau „Proști, dar mulți!” – au devenit expresii emblematice, simbolizând spiritul autoritar și sarcasmul rece al domnitorului.

Deși trecutul său este plin de sânge, numele lui Alexandru Lăpușneanu trăiește și astăzi în spațiul urban modern. În București, o stradă îi poartă numele, amintind locuitorilor Capitalei de unul dintre cei mai temuți conducători ai Moldovei. Este un paradox al istoriei: un domnitor care a inspirat teamă și groază are astăzi o stradă într-un oraș care simbolizează modernitatea și libertatea.

Lecția de istorie și simbolul puterii absolute

Masacrul de la curtea lui Lăpușneanu a rămas, în memoria colectivă, un avertisment despre pericolele puterii neîngrădite. Cronicarii și scriitorii de mai târziu au văzut în el un simbol al violenței medievale, dar și o reflecție asupra fragilității încrederii între conducători și nobili.

Domnia lui Alexandru Lăpușneanu a arătat că puterea, odată concentrată în mâinile unui singur om, se poate transforma într-o armă de distrugere. În același timp, a evidențiat realitatea dură a epocii: un domnitor trebuia să fie și conducător, și războinic, și judecător suprem.

Moștenirea lui nu poate fi redusă doar la cruzime. În spatele gesturilor sângeroase s-a ascuns și o dorință autentică de stabilitate într-o Moldovă sfâșiată de lupte interne. Dar metodele sale – bazate pe teroare și execuții – au făcut ca numele lui Alexandru Lăpușneanu să rămână sinonim cu frica și autoritatea nemiloasă.

Astăzi, când trecem pe strada care îi poartă numele, poate merită să ne amintim nu doar de sângele vărsat, ci și de lecția istoriei: că puterea absolută, oricât de legitimă ar fi la început, duce întotdeauna la distrugere. 

Alexandru Lăpușneanu, domnitorul Moldovei care și-a omorât întreaga curte de boieri, rămâne un personaj care ne amintește cât de subțire este linia dintre glorie și teroare, dintre conducere și tiranie.

Citește și: