Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la 24 august 1865, la Sigmaringen, într-una dintre cele mai vechi familii princiare europene. Tatăl său, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fusese pretendent la tronul Spaniei, iar mama, Infanta Antonia a Portugaliei, provenea din casele regale de Bragança și Saxa-Coburg-Gotha. Prin urmare, Ferdinand a crescut într-un mediu impregnat de disciplină germană, rafinament latin și un profund respect pentru tradiție și datorie.

Origini princiare și formarea viitorului suveran

Educația sa a fost una aleasă. A urmat cursurile Școlii Militare din Kassel, apoi studiile universitare la Leipzig, Bonn și Tübingen, unde s-a specializat în științe politice și economice. 

Pregătirea militară și intelectuală i-au format un caracter sobru, metodic și echilibrat, trăsături care aveau să-l definească întreaga viață.

Prima vizită în România a avut loc în anul 1881, când Ferdinand avea doar 15 ani. A venit alături de tatăl său, Leopold, și fratele său, Carol, pentru a participa la ceremoniile de încoronare ale Regelui Carol I. 

Palatul Cotroceni, reședința care i-a fost destinată mai târziu, a devenit locul unde Ferdinand și Maria aveau să trăiască și să crească pe cei șase copii ai lor: Carol al II-lea, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mircea.

De la principe moștenitor la suveran

La 14 noiembrie 1886, Ferdinand a fost încorporat în Armata Română ca sublocotenent, în Regimentul 3 linie, marcând începutul unei cariere militare de aproape patru decenii. În 1888, la doar 23 de ani, a fost proclamat Principe Moștenitor al României, statut pe care l-a păstrat timp de 26 de ani, servindu-l cu loialitate absolută pe unchiul său, Regele Carol I.

La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen, Ferdinand s-a căsătorit cu Principesa Maria a Marii Britanii și Irlandei, nepoata Reginei Victoria, o personalitate fascinantă, care avea să joace un rol esențial în istoria României. Căsnicia lor a fost, dincolo de alianța politică, o legătură profund umană, marcată de devotament, dar și de grele încercări.

În 1896, cei doi au reprezentat România la încoronarea Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, iar Ferdinand a continuat să se implice activ în viața publică și militară a țării sale adoptive.

După moartea Regelui Carol I, la 28 septembrie/11 octombrie 1914, Ferdinand a urcat pe tronul României. În ciuda originii sale germane, el a devenit simbolul loialității față de poporul român și al datoriei supreme față de țară.

Regele care a ales România în fața propriului sânge

Decizia crucială a domniei sale a venit în vara anului 1916, când România a hotărât să intre în Primul Război Mondial de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale. A fost o alegere dureroasă pentru Ferdinand, care era rudă apropiată cu împăratul Germaniei. Cu toate acestea, regele a ales să respecte jurământul depus la încoronare — acela de a fi un bun român.

Hotărârea sa i-a adus supranumele de „Ferdinand cel Loial”. A fost excomunicat de Biserica Catolică pentru că nu și-a botezat copiii în ritul catolic, dar a rămas neclintit în credința sa profundă și în convingerea că nimic nu este mai presus de destinul României.

În timpul refugiului de la Iași, după ocuparea Bucureștiului, Regele Ferdinand a devenit un simbol al rezistenței morale. A vizitat des frontul, a încurajat trupele și a refuzat să semneze pacea separată cu Puterile Centrale, deși presiunile erau imense. 

Cuvintele sale dintr-o proclamație din 1917 rezumă spiritul său de sacrificiu: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta și să asigurăm menirea neamului nostru.”

Eroismul războiului și nașterea României Mari

Sub conducerea sa, armata română s-a refăcut și a obținut victorii decisive la Mărăști, Mărășești și Oituz, în vara anului 1917, grație generalilor Averescu și Grigorescu și sprijinului misiunii franceze conduse de generalul Berthelot.

După încheierea războiului, Ferdinand a văzut împlinit visul de secole al românilor: unirea tuturor provinciilor istorice. În 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au alipit succesiv României, formând statul național unitar.

În 1922, la Alba Iulia, Ferdinand și Maria au fost încoronați ca suverani ai tuturor românilor. Ceremonia grandioasă a simbolizat nu doar triumful istoric, ci și unitatea spirituală a națiunii. 

În discursul său, regele spunea cu solemnitate: „Punând pe capul meu coroana de oțel de la Plevna, mă închin cu evlavie memoriei celor care au asigurat unitatea națională.”

Reformatorul unei Românii moderne

Domnia Regelui Ferdinand a fost una de reconstrucție și modernizare. În 1921, a promulgat reforma agrară care a împroprietărit sute de mii de țărani și combatanți din Marele Război. 

Această lege a transformat radical structura proprietății în România, făcând din mica proprietate agricolă coloana vertebrală a economiei rurale.

Tot în timpul său a fost adoptată Constituția din 1923, care a înlocuit vechiul act fundamental de la 1866. Aceasta a introdus sufragiul universal, egal și direct, garantând drepturi moderne și o stabilitate politică de durată. În 1925, a fost adoptată legea pentru unificare administrativă, un pas esențial pentru consolidarea României Mari.

În plan extern, Ferdinand și diplomații săi au asigurat recunoașterea internațională a granițelor României prin tratatele de pace de la Versailles, Saint Germain, Trianon și Lausanne. Țara devenea astfel una dintre cele mai importante puteri regionale ale Europei Centrale.

România interbelică și moștenirea culturală

Anii de după Marea Unire au fost marcați de o efervescență culturală și intelectuală fără precedent. În literatură, s-au afirmat scriitori precum Rebreanu, Sadoveanu, Arghezi, Blaga sau Bacovia, iar dezbaterile dintre moderniști și tradiționaliști au animat viața culturală românească.

În plan politic, Partidul Național Liberal, condus de Ion I.C. Brătianu — apropiat și colaborator de nădejde al Regelui Ferdinand — a dominat scena politică, contribuind la consolidarea noii Românii.

Regele Ferdinand, deși discret și retras, a efectuat numeroase vizite oficiale în Europa, alături de Regina Maria. A fost primul monarh care a vizitat sediul Ligii Națiunilor de la Geneva, în 1924, confirmând rolul activ al României în menținerea păcii și stabilității regionale.

Ultimii ani și moștenirea unui rege

Sfârșitul domniei a fost umbrit de problemele dinastice provocate de fiul său Carol, care renunțase la drepturile sale la tron. Ferdinand l-a desemnat ca succesor pe nepotul său Mihai, lăsându-i alături o regență condusă de Principele Nicolae.

În plan personal, regele a fost un om de o vastă cultură și sensibilitate. Pasionat de botanică, heraldică și istorie, vorbea fluent mai multe limbi și era protector al Academiei Române. Nu iubea fastul și prefera conversațiile savante și liniștea studiului.

La 20 iulie 1927, la Sinaia, Regele Ferdinand I s-a stins din viață, înconjurat de Regina Maria și de copiii săi. Funeraliile naționale de la Curtea de Argeș au adunat zeci de mii de oameni care au venit să-și ia rămas-bun de la suveranul lor „cel Loial”.

În cei 13 ani de domnie, România s-a transformat dintr-un regat de 7,7 milioane de locuitori într-un stat de peste 17 milioane, cu un teritoriu aproape dublu. Sub conducerea lui, s-au născut instituțiile moderne, s-au realizat marile reforme și s-a împlinit visul secular al unității naționale.

Un model de devotament și demnitate

Ferdinand I a rămas în istorie drept „Regele Întregitor”, dar și un model de modestie, credință și echilibru. El nu a fost doar un conducător al armatei și al statului, ci un adevărat părinte al națiunii, un suveran care a știut să-și sacrifice totul pentru binele poporului său.

„Când am luat moștenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea națiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ținut de cuvânt”, spunea Ferdinand la finalul vieții. „Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata.”

Prințul devenit rege al unei națiuni care nu era a lui prin sânge, dar care i-a devenit patrie prin credință și dragoste, Ferdinand I rămâne o figură de o noblețe rară în istoria Europei. 

România modernă îi datorează nu doar un teritoriu întregit, ci și o lecție morală: aceea că adevărata măreție izvorăște din bunătate, curaj și devotament.

Citește și: Nume celebre de bulevard: Regina Elisabeta, „mama răniților” români, poeta Carmen Sylva