Puține personalități din istoria românilor au exercitat o influență atât de profundă precum Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești timp de peste trei decenii și figură centrală în lupta pentru păstrarea creștinătății în Balcani. Domnia sa, desfășurată între 1386–1394 și 1397–1418, a reprezentat o epocă de consolidare economică, militară, religioasă și diplomatică, într-o perioadă extrem de tensionată a Europei de Sud-Est. 

Mircea cel Bătrân, domnitorul care a modelat destinul Țării Românești

Născut în 1355 ca fiu al lui Radu I și al doamnei Calinichia, Mircea provenea din dinastia Basarabilor și era frate cu Dan I, căruia i-a succedat la tron.

De-a lungul întregii sale domnii, Mircea s-a remarcat prin curaj, inteligență politică și credință profundă. Istoricul german Johannes Leunclavius îl numea „cel mai viteaz și cel mai ager principe între creștini”, apreciere care reflectă atât realizările sale militare, cât și abilitatea de a menține un echilibru diplomatic între marile puteri ale vremii: Regatul Ungariei, Polonia și Imperiul Otoman.

Politica internă: economie consolidată, armată întărită și cultură religioasă înfloritoare

Mircea cel Bătrân a preluat conducerea într-un moment esențial pentru Țara Românească. Pe de o parte, țara se dezvolta în mod vizibil, economia se consolida, iar structurile administrative și militare erau în continuă transformare. Pe de altă parte, presiunile externe deveneau tot mai periculoase: Ungaria și Polonia își disputau controlul gurilor Dunării, iar Imperiul Otoman avansa rapid în Peninsula Balcanică.

În plan economic, Mircea a introdus un sistem echilibrat de taxe și impozite, a emis monedă stabilă și a stimulat comerțul cu statele vecine prin tratate și privilegii comerciale. Armata a fost organizată în două structuri: oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani mobilizați la nevoie, și oastea cea mică sau curtea domnească, permanentă și bine echipată. Construcția de cetăți în puncte strategice a consolidat sistemul defensiv al țării.

În același timp, Mircea s-a remarcat ca un mare ctitor de lăcașuri de cult, fiind considerat unul dintre principalii promotori ai culturii religioase medievale. Bisericile și mănăstirile ridicate în timpul său au devenit centre de artă, educație și spiritualitate, iar din 1401 mitropolitul Țării Românești a primit titlul de „exarh al plaiurilor”, extinzând influența religioasă a țării și asupra credincioșilor din Ardeal.

Relațiile externe și confruntarea cu Imperiul Otoman

Mircea cel Bătrân a înțeles importanța alianțelor într-o perioadă în care expansiunea otomană amenința întreg spațiul balcanic. Prietenia și cooperarea cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, s-a reflectat în tratatul de la Brașov (7 martie 1395), care stabilea angajamente reciproce împotriva turcilor. De asemenea, Mircea a încheiat alianțe cu Moldova lui Petru Mușat și, prin mijlocirea acestuia, cu Polonia condusă de Vladislav al II-lea.

Cu toate încercările diplomatice, confruntarea cu Imperiul Otoman a devenit inevitabilă. În 1395, sultanul Baiazid I „Fulgerul” a invadat Țara Românească cu o armată de aproximativ 40.000 de soldați. Mircea, având doar 12.000 de oameni, a obținut o victorie strălucită în lupta de la Rovine (17 mai 1395), una dintre cele mai amintite bătălii din istoria medievală românească. 

Deși a pierdut temporar tronul după o confruntare ulterioară la Argeș, s-a retras în Transilvania, a reorganizat forțele și, cu sprijinul lui Sigismund, și-a recâștigat domnia în 1397.

Cruciada de la Nicopole (1396), la care Mircea a participat ca vasal al regelui maghiar, s-a încheiat cu o înfrângere de proporții pentru creștini. Totuși, domnitorul român și-a continuat lupta pentru păstrarea independenței țării, intervenind decisiv în crizele interne ale Imperiului Otoman după înfrângerea lui Baiazid la Ankara (1402). Sprijinul acordat lui Musa Celebi arată rolul semnificativ pe care Mircea îl avea în jocurile politice ale regiunii.

În 1415, pentru a preveni o nouă invazie otomană, Mircea a încheiat un tratat de pace, acceptând plata unui tribut anual și trimiterea unui fiu ca ostatic, păstrând însă libertatea Țării Românești – un compromis strategic care a asigurat stabilitatea țării spre finalul domniei sale.

Mănăstirea Cozia, inima spirituală a domniei lui Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân a trecut la Domnul la 31 ianuarie 1418 și a fost înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa cea mai de preț. Legenda spune că locul mănăstirii i-a fost revelat într-o vedenie dumnezeiască, pe Valea Oltului, în vreme de război. Între 1387 și 1388, cu sprijinul sfântului Nicodim de la Tismana, a fost ridicată mănăstirea, iar în 1388 a avut loc sfințirea acesteia.

Cozia a devenit un veritabil centru cultural și religios. Aici au fost formate primele școli de copiere și caligrafie din Țara Românească, iar monahul Filotei a compus „Pripealele”, o operă liturgică de mare valoare, răspândită ulterior în întreaga lume ortodoxă balcanică. 

În anii 1395–1396, călugării de la Cozia au realizat un epitaf de o rară frumusețe, păstrat până astăzi la Muzeul Național de Artă al României.

De-a lungul secolelor, mănăstirea a trecut prin perioade de înflorire, dar și de decădere. A fost restaurată de Neagoe Basarab, descrisă cu admirație de Gavriil Protul și vizitată de Paul de Alep în secolul al XVII-lea. 

În 1821, a suferit distrugeri grave în timpul revoluției conduse de Tudor Vladimirescu și a devenit pe rând temniță, azil și cazarmă în secolul al XIX-lea. Eminescu însuși a condamnat cu indignare transformarea mănăstirii în pușcărie.

Abia în secolul XX a început restaurarea amplă a ansamblului. În 1936 și 1938 au fost așezate noi pietre funerare pe mormântul lui Mircea, iar arhitecții și istoricii au subliniat unicitatea stilului Coziei, un punct de întâlnire între arhitectura bizantină și tradițiile locale.

Rolul Coziei în istoria modernă și moștenirea lui Mircea cel Bătrân

În 1999, Mănăstirea Cozia a fost martora unui episod surprinzător al istoriei postdecembriste, cunoscut sub numele de „Pacea de la Cozia”. După confruntările dure dintre mineri și forțele de ordine, premierul Radu Vasile a negociat cu Miron Cozma în incinta mănăstirii, iar discuțiile s-au încheiat cu o înțelegere ce a pus capăt mineriadei.

Astăzi, Cozia rămâne nu doar locul de odihnă al unuia dintre cei mai mari domnitori români, ci și un simbol al continuității spirituale și culturale. Arhitectura sa, frescele de o valoare inestimabilă și muzeul amenajat în incinta mănăstirii oferă o fereastră spre trecutul țării, spre epoca în care Mircea cel Bătrân apăra hotarele și credința românilor.

Moștenirea lui Mircea Vodă este una complexă și profundă. El a fost un luptător neînfricat, un diplomat abil, un reformator intern, un protector al Bisericii și un deschizător de drumuri culturale. Numele său, purtat astăzi de bulevarde și instituții, rămâne simbolul unei epoci de glorie, sacrificiu și viziune — epoca domnitorului care a pus temeliile stabilității Țării Românești la cumpăna dintre două lumi, lumea medievală și zorii modernității.

Citește și: