Istoria Schitului Măgureanu se leagă strâns de evoluția Bucureștiului de la margine de târg la capitală modernă. Prima atestare documentară a acestui lăcaș de cult datează din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și face referire la o biserică modestă din lemn, cu o singură turlă, acoperită cu șindrilă. Așezată într-o zonă dominată de ape și vegetație, în apropierea lacului cunoscut astăzi drept Cișmigiu, biserica făcea parte dintr-o chinovie de călugări.

Începuturile Schitului Măgureanu și primele atestări documentare

Documentele vremii consemnează faptul că, în perioada domniei lui Matei Basarab, călugării de la Mănăstirea Sărindar și cei de la Schitul Măgureanu pescuiau în „lacul lui Dura Neguțătorul”, semn că zona era una vie, dar încă periferică. Schitul nu era doar un loc de rugăciune, ci și un reper al vieții comunitare timpurii.

De la schit de călugări la chinovie de maici

În secolul al XVIII-lea, Schitul Măgureanu apare menționat ca schit de maici, transformare a cărei origine nu este pe deplin cunoscută. Sursele istorice indică faptul că biserica a fost ridicată pe un mic deal, la marginea Bucureștilor, de către vechea familie boierească a Măgurenilor, înrudită cu influenta familie Cantacuzino.

Această schimbare de statut reflectă dinamica vieții monahale din epocă, dar și rolul important jucat de marile familii boierești în organizarea și susținerea vieții religioase. Schitul devine astfel un spațiu dedicat călugărițelor, păstrându-și însă importanța spirituală și comunitară.

Constantin Văcărescu și începutul bisericii de zid

Primul ctitor important al lăcașului de zid a fost marele logofăt Constantin Văcărescu, fiul martirului Ianache Văcărescu, sfetnic apropiat al lui Constantin Brâncoveanu. Căsătorit cu Maria, fiica vornicului Iordache Crețulescu și nepoata domnitorului Brâncoveanu, Constantin Văcărescu a ales să ridice o biserică durabilă, cunoscută sub numele de Vovidenia Văcărescului sau Biserica Sfintei Mării.

Terenul ales se afla deasupra bălții lui Gheorghe Dura, supranumit Neguțătorul, o zonă aflată atunci la limita orașului. Moartea lui Constantin Văcărescu, în 1732, a întrerupt lucrările, iar destinul familiei sale a fost marcat ulterior de tragedii, Maria și al doilea ei soț murind de ciumă în anul 1740.

Cantacuzinii și desăvârșirea ctitoriei

Ctitoria a fost dusă la bun sfârșit de fiica Mariei și a lui Constantin Văcărescu, Elena, cunoscută și sub numele de Ilinca. Crescută de bunica maternă, aceasta s-a căsătorit în 1747 cu marele vistier Mihail Cantacuzino-Măgureanu, membru al uneia dintre cele mai puternice familii boierești ale epocii.

Sub domnia lui Constantin Vodă Racoviță, cei doi soți au finalizat biserica, avându-l ca ostenitor pe ieromonahul Sofronie, egumenul Mănăstirii Sărindar. De la acest al doilea ctitor, lăcașul va primi numele sub care este cunoscut și astăzi: Schitul Măgureanu.

Pisania și recunoașterea istorică a schitului

Pisania originală, păstrată pe peretele nordic al actualei biserici, consemnează data de 5 octombrie 1757 ca moment al finalizării vechii biserici de zid. Textul pisaniei evocă atât numele ctitorilor, cât și contextul istoric al construcției, subliniind continuitatea dintre generații și efortul comun de a ridica un lăcaș demn de slava lui Dumnezeu.

Mihail Cantacuzino-Măgureanu și soția sa au construit, de asemenea, incinta de chilii și zidul de împrejmuire, transformând schitul într-un ansamblu monahal complet. Deși numele meșterilor și zugravilor nu s-au păstrat, contribuția lor este reflectată în armonia și sobrietatea construcțiilor.

Schitul în planuri, artă și viața mahalalei

Planurile militare realizate de Ernst și Purcell la sfârșitul secolului al XVIII-lea înfățișează Schitul Măgureanu înconjurat de ziduri și chilii, asemenea marilor mănăstiri bucureștene ale vremii. Biserica este menționată ca fiind primul lăcaș din București cu hramul Maicii Domnului, completat ulterior cu cel al Sfântului Visarion, considerat grabnic ajutător în vremuri de molimă.

Imaginea vechii biserici a fost imortalizată în secolul al XIX-lea de artiști precum Carol Popp de Szathmary și Amedeo Prezziosi, iar frumusețea schitului a impresionat generații întregi. În același timp, acesta a funcționat ca metoc al Mănăstirii Sărindar și ca biserică a mahalalei aflate în plină dezvoltare.

Secularizarea, demolarea și construcția noii biserici

După secularizarea averilor mănăstirești, în 1875, Schitul Măgureanu a intrat în administrarea orașului București, devenind biserică de mir. Presiunile urbanistice, aliniamentele stradale și amenajările succesive ale Parcului Cișmigiu au dus, în cele din urmă, la decizia demolării vechii biserici și a chiliilor degradate, în anul 1880.

Această pierdere a stârnit reacții puternice în mediul cultural, Grigore Tocilescu și Theodor Aman exprimând regretul dispariției unui monument de mare valoare. Totuși, între 1881 și 1884 a fost ridicată o nouă biserică, într-un stil diferit, după planurile meșterului Dumitrache Nicolau, cu sprijinul comunității și al autorităților.

Arhitectura actuală și renașterea vieții monahale

Actualul lăcaș îmbină tradiția arhitecturii bisericești cu elemente neoclasice, având un plan în formă de cruce și două turle hexagonale din lemn. Pictura în ulei, realizată de Gheorghe Ioanid, elev al lui Gheorghe Tattarescu, și catapeteasma sculptată de Costache Georgescu conferă bisericii o valoare artistică deosebită.

După mai multe transformări administrative, Schitul Măgureanu și-a regăsit vocația monahală în anul 2009, când a fost reactivat ca mănăstire de maici, iar din 2013 reorganizat ca schit de călugări. Astăzi, Schitul Măgureanu rămâne un monument viu al Capitalei, purtând în numele său memoria Văcăreștilor, a Cantacuzinilor și a unui București care respiră istorie.

Citește și: Schitul Darvari, oaza de liniște din centrul Bucureștiului. Istoria uneia dintre cele mai frumoase mânăstiri ale României