Opera Oedipe rămâne până astăzi cea mai amplă, mai profundă și mai personală creație a lui George Enescu, o lucrare monumentală născută dintr-o idee care a încolțit în mintea sa încă din tinerețe. Anul 1906, când compozitorul avea doar 25 de ani, marchează momentul în care începe să viseze la o operă grandioasă. Însă impulsul decisiv a venit câțiva ani mai târziu, în 1909, după ce Enescu a asistat la o reprezentație a tragediei Oedipe Rege la Comédie-Française din Paris. Interpretarea celebrului actor Mounet-Sully l-a copleșit, declanșând în el o fascinație pe care avea să o urmeze obsesiv: „Ieșind de la teatru, eram halucinat, posedat. O idee fixă mă cuprinde: să compun un Oedipe!”, mărturisea el ulterior.

Nașterea unei idei și începuturile unui drum artistic uriaș

Fără a avea încă un libret, Enescu a început în 1910 să schițeze primele linii melodice. Conștient că tema tragediei antice era una dintre cele mai complexe din literatura universală, se apropie de proiect cu o răbdare migăloasă și o dorință sinceră de a o transforma într-o operă totală. 

În 1912, Edmond Fleg îi oferă prima versiune a libretului, însă aceasta era mult prea amplă, gândită pentru două seri de spectacol. Enescu, atent la esență și la ritmul dramaturgic, îi cere lui Fleg să reducă textul. „Fă ceea ce face un bun bucătar. Pune-l din nou pe foc și lasă-l să scadă”, i-a spus el, conștient că monumentalitatea unei opere nu stă în cantitate, ci în densitatea și forța expresiei.

O creație născută din sacrificii, pierderi și obsesie artistică

Procesul de compoziție a fost unul anevoios, întins pe mai bine de două decenii. Până în 1922, Enescu terminase muzica, însă orchestrația — partea cea mai dificilă, după cum mărturisea — avea să mai dureze încă nouă ani, până în 1931. Într-un interviu acordat lui Bernard Gavoty, compozitorul dezvăluia greutatea imensă a acestei munci: „Este îngrozitor: trebuie să te gândești la toate în același timp. Totul trebuie să curgă dintr-un singur flux de idei”.

Însă, dincolo de efortul intelectual și emoțional, opera a fost aproape pierdută în timpul Primului Război Mondial. În 1917, o ladă cu manuscrise, inclusiv schițele lui Oedipe, a fost trimisă la Moscova împreună cu o parte din tezaurul României. 

A dispărut ani la rând, înghițită de haosul bolșevic, fiind recuperată abia în 1924, cu ajutorul autorităților franceze. Pentru Enescu, această recuperare a fost mai mult decât o salvare a unor foi de hârtie: era recuperarea unei părți din viața sa, din truda și din visul care-l însoțea zi și noapte.

Opera este structurată în patru mari secțiuni — prolog, două acte și epilog — urmărind întreaga viață a lui Oedipe, de la naștere până la moarte. Destinul tragic este anunțat încă din început, când profetul Tiresias prevestește blestemul ce-l urmărește pe pruncul regal: își va ucide tatăl și se va uni cu propria mamă. 

Deși părinții săi, Laios și Iocasta, încearcă să înfrângă soarta abandonând copilul, destinul își urmează cursul. Oedipe este salvat, crescut la curtea regelui din Corint, iar în încercarea de a fugi de profeție ajunge exact în brațele ei: își ucide tatăl într-o confruntare neștiută, eliberează Teba de Sfinx și devine rege, luând-o de soție pe însăși mama sa.

Descoperirea teribilului adevăr aduce deznodământul tragic: Iocasta se sinucide, iar Oedipe, copleșit de vină, se orbește și pleacă în pribegie, murind în cele din urmă la Colona. Enescu surprinde în muzica sa nu doar tragedia unui om, ci drumul inițiatic al unei ființe zdrobite de propria condiție, transformând povestea într-o meditație universală despre destin, vinovăție și izbăvire.

Premiera mondială și consacrarea definitivă a maestrului Enescu

După peste douăzeci de ani de efort neîntrerupt, visul compozitorului devine realitate pe 13 martie 1936, când Oedipe are premiera absolută la Opera din Paris. Sub bagheta dirijorului Philippe Gaubert, într-o montare regizată de Pierre Chéreau și cu bas-baritonul André Pernet în rolul principal, opera este primită cu entuziasm. Evenimentul a fost transmis în direct în România de Radio București, marcând un moment istoric pentru cultura română.

Criticii francezi au elogiat lucrarea, considerând-o una dintre cele mai puternice creații lirice ale epocii moderne. Premiera a fost urmată de o reprezentație și în cadrul Expoziției Universale de la Paris din 1937, confirmând recunoașterea internațională a operei. Până atunci, Enescu era celebru în special ca violonist prodigios și dirijor apreciat, însă apariția lui Oedipe a schimbat radical percepția asupra sa, consacrându-l definitiv drept compozitor de prim rang al secolului XX.

Premiera românească a avut loc abia în 1958, la prima ediție a Festivalului „George Enescu”, la trei ani după moartea creatorului. Sub conducerea lui Constantin Silvestri și cu David Ohanesian în rolul principal, opera a răsunat pentru prima dată pe o scenă românească, într-o interpretare în limba română. De atunci, Oedipe a continuat să fie montat pe scenele mari ale lumii: Berlin (1996), Viena (1997), Covent Garden – Londra (2016), confirmându-i locul printre capodoperele universale.

O operă născută din suflet și devenită simbol al unei vieți creatoare

Pentru George Enescu, Oedipe nu a fost doar o lucrare de artă, ci un fragment din propria existență, o proiecție a frământărilor sale interioare și a forței sale creatoare. Într-o mărturisire emoționantă, maestrul spunea: „Nu am dreptul să mă pronunţ dacă Oedipe este sau nu cea mai desăvârşită dintre lucrările mele. Dar pot spune cu certitudine că îmi este cea mai dragă dintre toate. Mai întâi pentru că m-a costat luni de muncă, ani de chin. Pe urmă, am pus aici toată fiinţa mea, până la a mă identifica, în unele momente, cu eroul meu”.

Această identificare profundă explică intensitatea emoțională și complexitatea psihologică a operei. Enescu a transpus în partitură o lume întreagă: misterul antichității, tensiunea destinului, frământarea interioară, dar și speranța izbăvirii de la final. 

El însuși recunoștea că, atunci când lucra la opera sa, trăia într-o stare de exaltare greu de imaginat: „Un asemenea subiect nu-l alegi tu, te alege el pe tine. Te prinde, te ține și nu-ți mai dă drumul”.

Astăzi, Oedipe este considerată una dintre cele mai mari opere ale secolului XX, o creație unică ce îmbină forța dramaturgiei antice, rafinamentul muzicii moderne și geniul unui compozitor care a pus în această lucrare nu doar talent, ci întreaga sa viață. Pentru Enescu, Oedipe a fost copilul său de suflet; pentru lumea întreagă, rămâne una dintre cele mai luminoase realizări ale muzicii universale.

Citește și: Filarmonica George Enescu din București, un secol și jumătate de istorie prin excelență și muzică la superlativ