Corneliu Michailescu, născut la 20 august 1887 în București, a fost una dintre cele mai nonconformiste figuri ale artei românești din prima jumătate a secolului XX. Crescut într-o familie înstărită, într-un mediu care punea accent pe educație și cultură, Corneliu părea destinat unei cariere respectabile, departe de scandal și avangardă. Tatăl său, Mihai Mihăilescu, inspector silvic, își dorea ca fiul său să îmbrățișeze o profesie clasică, potrivită statutului social al familiei.

Un spirit rebel încă din copilărie

Însă Corneliu a avut, încă din copilărie, o sete de explorare și o neliniște creatoare care îl făceau să iasă din tiparele obișnuite. A urmat cursurile liceului „Sfântul Sava”, pe care le-a absolvit în 1906, iar la presiunea familiei s-a înscris la Facultatea de Drept, Litere și Filozofie din București. Totuși, după numai doi ani, a renunțat la studii, simțind că adevărata sa chemare era arta.

În 1912, Michailescu și-a finalizat studiile la Școala de Belle-Arte din București, dar, în loc să urmeze calea tradițională a artiștilor români, care își continuau formarea la Paris sau München, el a ales Florența. Pentru tânărul Corneliu, orașul Renașterii reprezenta nu doar un centru artistic, ci și un simbol al libertății creatoare.

Studiile la Belle-Arte și atracția Florenței

În cadrul Accademia di Belle Arti di Firenze, Michailescu a studiat pictura clasică, aprofundând tehnicile marilor maeștri italieni. Însă, pe lângă studiile academice, a intrat în contact cu cercurile intelectuale și anarhiste italiene. Aici a descoperit idei noi, provocatoare, care îl vor marca pentru tot restul vieții.

Florentinul Michailescu nu era doar un student studios, ci și un spirit avid de dezbatere și experiment, iar în aceste cercuri libertare a început să înțeleagă că arta nu trebuie să copieze realitatea, ci să o reinventeze.

Întâlnirea cu Dada la Zürich

În 1915, în drum spre casă, Corneliu Michailescu a făcut o oprire la Zürich, unde i-a cunoscut pe Tristan Tzara și Marcel Iancu, fondatori ai mișcării dadaiste. Întâlnirea a fost decisivă: cei doi i-au confirmat ceea ce intuise deja – că arta viitorului trebuia să fie o revoltă împotriva convențiilor, o descătușare a spiritului din tiparele rigide ale academismului.

Această experiență a consolidat legătura lui Michailescu cu mișcarea de avangardă românească, care se exprima prin reviste precum Contimporanul, Unu sau Integral.

Trauma războiului

La întoarcerea în țară, Michailescu a fost mobilizat în Regimentul 6 Mihai Viteazul. A luptat la Brașov, unde a fost capturat și trimis într-un lagăr militar german. Experiența războiului, cu violența și umilințele sale, l-a marcat profund. După eliberare, a revenit în Italia pentru a-și continua studiile.

Între 1919 și 1921, la Florența, a studiat gravura și tehnica acvaforte sub îndrumarea profesorului Camillo Inocenti. Tot atunci a fondat „Gruppo degli indipendenti”, prin care promova expoziții inovatoare și idei nonconformiste. Aici a început să-și contureze un stil propriu, în care cubismul se împletea cu viziuni aproape mistice asupra artei.

Întoarcerea la București și primele expoziții

În 1922, Corneliu Michailescu s-a întors în România și a organizat prima sa expoziție personală la sala Sindicatelor Artelor Frumoase din București. A fost începutul unei cariere expoziționale intense, atât în țară, cât și la nivel internațional.

Publicul a fost surprins nu de tehnica sa, impecabilă, ci de curajul de a experimenta și de a provoca sensibilitățile estetice ale epocii. Michailescu nu era interesat de peisaje idilice sau portrete convenționale, ci de redarea tensiunilor interioare și a viziunilor fragmentate, cubiste.

Mescalina – instrumentul „sacru” al inspirației

Ceea ce l-a separat definitiv de alți artiști a fost metoda sa neobișnuită de lucru. Convins că arta presupune o conexiune cu dimensiuni superioare, Michailescu a început să consume mescalină, un halucinogen extras din cactusul peyote.

Pentru el, substanța nu era un simplu drog, ci un catalizator artistic. În stările modificate de conștiință, credea că accesează universuri paralele, pline de forme și culori imposibil de imaginat în starea obișnuită.

Într-o vreme în care asemenea practici erau rare și condamnate, Michailescu și-a asumat riscul de a fi etichetat ca excentric. În realitate, căutările sale erau parte a unei explorări sincere a limitelor percepției.

Recunoaștere și scandal

În 1924, Michailescu a primit marele premiu al Salonului Oficial pentru lucrarea Păzitorii castelului. Totuși, succesul a fost urmat de controverse. În 1926, a expus lucrările cubiste Angelus și După bal.

Criticii conservatori au reacționat violent. Printre cei mai acizi s-a aflat Victor Bilciurescu, cronicar influent, care a ironizat și a discreditat opera artistului.

Furios și inspirat, poate, de temperamentul impulsiv al lui Caravaggio, Michailescu l-a provocat pe critic la duel. Confruntarea nu a avut loc, dar episodul a intrat în legendă. Artistul și-a apărat viziunea într-un articol din ziarul Cuvântul, unde a denunțat conformismul și lipsa de deschidere a mediului artistic românesc.

Marginalizare și izolare

Scandalul a consolidat reputația lui Michailescu de artist rebel, dar a contribuit și la marginalizarea lui. Odată cu instaurarea comunismului, direcția oficială a artei a devenit realismul socialist, complet opus experimentului și individualismului său.

Refuzând să se conformeze, Corneliu Michailescu s-a retras la reședința sa de la Cernica, unde a trăit izolat. A continuat să scrie, să picteze și să colaboreze sporadic la publicații marginale, dar nu a mai avut vizibilitatea de altădată.

Ultimii ani și moștenirea

Corneliu Michailescu a murit în 1965, aproape uitat de public, dar nu și de colecționarii și cunoscătorii care îi recunoșteau originalitatea.

Astăzi, este considerat un pionier al modernismului românesc, primul pictor cubist al țării și unul dintre artiștii care au îndrăznit să experimenteze dincolo de limitele convenționalului. Deși a fost un meteor – intens, spectaculos și trecător – urma lăsată de el în cultura română rămâne adâncă.

Concluzie – curajul de a căuta dincolo de limite

Povestea lui Corneliu Michailescu este povestea unui spirit neliniștit, care a refuzat să accepte granițele impuse de societate, de critică sau chiar de propria conștiință.

El a înțeles că arta adevărată nu este confortabilă, ci provocatoare. A riscat marginalizarea, a sfidat normele și a explorat zone interzise pentru a găsi inspirația. 

Consumul de mescalină, scandalurile cu criticii, izolarea finală – toate acestea fac parte din portretul unui artist care a ales să trăiască și să creeze pe muchie de cuțit.

Astăzi, Michailescu ne amintește că adevărata inovație presupune curaj și sacrificiu. El a fost nu doar un pictor cubist, ci și un vizionar care a căutat frumusețea acolo unde alții vedeau doar haosul.

Citește și: Povestea pictorului Nicolae Grigorescu, orfanul din Mahalaua Cărămidarilor care picta iconițe pe care le vindea în târg