În septembrie 2025 s-au împlinit 206 ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanți scriitori români ai secolului XIX, Nicolae Filimon. Născut la 6 septembrie 1819 în București, el a fost al treilea dintre cei cinci copii ai preotului Mihai Filimon, paroh al Bisericii Enei, și ai Mariei. Provenind dintr-o familie legată de biserică și de tradițiile locale, Nicolae a fost atras încă din copilărie de muzică, teatru și literatură, domenii care i-au modelat întreaga activitate ulterioară.

Viața și originile lui Nicolae Filimon

Încă de mic, a studiat la Școala catihetică din curtea Bisericii Enei sub îndrumarea dascălului Chivu, dar și în casele unor mari logofiți și boieri, precum Scarlat Bărcănescu și Eftimie Răsuceanu, unul dintre epitropii bisericii. 

Mai târziu, a urmat cursurile școlii de cântăreți bisericești a monahului rus Vissarion și pe cele de lângă Societatea Filarmonică a lui Ion Heliade Rădulescu și C. Aristi. La doar zece ani, devine cântăreț la biserica Enei, urmând tradiția tatălui său.

Filimon și-a dezvoltat rapid abilitățile muzicale și teatrale, devenind unul dintre primii cronicari muzicali și teatrali ai României. În 1831, a fost corist în trupa Hanrietei Karl și flautist la teatrul lui Papanicola, acumulând experiență care mai târziu i-a influențat scrierile și analiza artistică.

Cariera profesională și implicarea în cultură

În 1852, Nicolae Filimon devine epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va deține până la sfârșitul vieții, și „Conțopist” la Departamentul Credinței. În 1856 este ridicat la rangul de pitar, iar în 1857 debutează în publicistică prin cronici muzicale și foiletoane în ziarul Naționalul. În 1858 întreprinde o călătorie în vestul Europei, care îi servește drept inspirație pentru lucrarea „Excursiuni în Germania meridională”.

Tot în 1858, în Naționalul, publică nuvela Mateo Cipriani, sub titlul „Mănăstirea domenicanilor după colina Fiesole”, iar în 1859 urmează nuvela „O baroneasă de poronceală”. Filimon explorează teme diverse, de la aventură și călătorii până la portrete sociale și observații asupra lumii contemporane. În septembrie 1859 este numit secretar al Comisiei Documentale, iar un an mai târziu apar fragmente din „Trei luni în străinătate”, tot în Naționalul, incluse în volumul „Excursiuni în Germania meridională”.

În 1860, revine cu nuvele și cronici în reviste precum Revista Carpaților și Naționalul, printre care Friederich Staaps sau Atentatul de la Schoënbrunn în contra vieții lui Napoleon și Ascanio și Eleonora. Spre finalul anului, încheie activitatea de cronicar dramatic și muzical cu o cronică intitulată „Teatrul din București. Il Barbiere di Sevilla, melodramă comică cu două acte”.

Debutul romanesc și „Ciocoii vechi și noi”

Filimon a fost unul dintre primii autori români care au încercat să surprindă realismul vieții sociale prin roman. În 1861, revine în atenția publicului cu volumul Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii, iar în același an publică în revista Independența cronici muzicale și dramatice. Între acestea se numără recenzia operetei Maddalena, semnată de A. T. Zisso și tradusă de G. Curatolu.

Cel mai important aport literar al său este, fără îndoială, romanul Ciocoii vechi și noi, început să fie publicat în foileton în Revista română a lui Al. I. Odobescu în 1862 și tipărit în volum în 1863. 

Aceasta reprezenta o frescă a societății românești la începutul secolului XIX, oferind portrete ale parveniților, intrigilor politice și sociale, dar și un document despre obiceiurile, muzica și teatrul vremii. Prin intermediul personajului Dinu Păturică, Filimon creează tipul parvenitului, care va rămâne emblematic în literatura română.

Experiența sa ca cronicar muzical și teatral i-a permis să includă în roman detalii despre scena muzicală și teatrală a Bucureștiului, cum ar fi capitolele Muzica și coregrafia în timpul lui Caragea sau Teatrul în Țara Românească și Italiana în Algir. Astfel, Ciocoii vechi și noi nu este doar un roman realist, ci și un veritabil document de epocă.

Activitatea jurnalistică și contribuția la folclor

Pe lângă roman, Nicolae Filimon a fost un prolific publicist, colaborând cu reviste și ziare precum Țăranul român, Buciumul sau Dâmbovița. În 1864, revine ca epitrop al Bisericii Enei și își reia activitatea de cronicar dramatic. În 1865, publică în Dâmbovița articolul „Răspuns la critica făcută de P.G. Nițescu revistei noastre muzicale din Monitorul nr. 285”.

Filimon a fost și un pasionat folclorist. Printre lucrările sale se numără „Jocul bănățean” (Naționalul, 1858), „Literatură poporană. Omul de piatră” (Țăranul român, 1862) și „Lăutarii și compozițiunile lor” (Buciumul, 1864). De asemenea, a realizat traduceri importante, precum „Rachela și Ristori” după M.G. Saphir și opera lirică „Nabucodonosoru”, publicată în 1859.

Moartea și recunoașterea postumă

Nicolae Filimon a trecut la cele veșnice la 19 martie 1865, răpus de tuberculoză. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, iar memoria sa a fost păstrată prin scrierile sale, care continuă să fie studiate ca exemple fundamentale ale romanului românesc modern.

Ion Ghica, fost prim-ministru și contemporan al lui Filimon, îi făcea un portret emoționant: „Cei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și mulțumit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până la roșeață când auzea laude pentru scrierile lui; nu bănui niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el unul dintre luceferii săi.”

Nicolae Filimon rămâne în memoria literaturii române ca fondator al romanului realist, autor al unui reper social și cultural esențial, și creator al personajului Dinu Păturică, simbol al parvenitului. Opera sa este un testament al unei epoci și o oglindă a Bucureștiului de altădată, cu toate nuanțele sale, de la intrigi și ambiții la frumusețea artei și muzicii din secolul XIX.

Citește și: Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi din București, comoara ascunsă într-un conac boieresc din „Cartierul Capitalelor”