Petre Ispirescu rămâne una dintre figurile esențiale ale literaturii române, omul care a transformat poveștile culese din mahalale, din sate și din casele oamenilor simpli în adevărate comori ale culturii noastre. De la copilăria petrecută printre clienții frizeriei tatălui său până la recunoașterea drept „părintele basmelor românești”, viața sa este o poveste impresionantă despre pasiune, determinare și devotament față de tradiție.

Rădăcinile copilăriei: mahalaua, frizeria și poveștile

Petre Ispirescu s-a născut în anul 1830, în mahalaua Pescăria Veche din București, într-o familie modestă. Tatăl său, Gheorghe, era frizer, iar mama, Elena, era o femeie cu darul povestirii. 

În colțul frizeriei, unde veneau clienți de toate felurile, copilul asculta povești, legende și întâmplări care aveau să-i hrănească imaginația și să-i cultive dragostea pentru cuvânt.

Deși nu a beneficiat de o educație formală consistentă și nu a reușit să termine nici măcar patru clase primare, micuțul Petrică a reușit să învețe să citească și să scrie. Mama sa i-a fost primul dascăl și primul model de povestitor. 

De aici și până la pasiunea pentru basmele populare n-a fost decât un pas. El s-a autoeducat citind tot ce îi cădea în mână, observând oamenii din jur și încercând să înțeleagă lumea prin intermediul poveștilor.

Primii pași ca tipograf și anii de încercare

La doar 14 ani, Petre Ispirescu a intrat ca ucenic la tipografia lui Zaharia Carcalechi. Acolo a descoperit magia cărților tipărite și universul autorilor străini, citindu-i cu nesaț pe Hugo, Dumas sau Cervantes. Meseria de tipograf i-a deschis orizonturi nebănuite și l-a făcut să înțeleagă importanța culturii și a circulației ideilor.

Dar viața nu i-a fost lipsită de încercări. În 1858, în contextul evenimentelor politice care pregăteau Unirea Principatelor, Ispirescu s-a implicat în tipărirea unei corespondențe secrete care dezvăluia planurile prin care Nicolae Vogoride încerca să submineze unirea. 

Această îndrăzneală i-a adus arestarea și trei săptămâni de detenție. Chiar dacă a fost eliberat, a pierdut postul pe care îl avea la tipografie. Totuși, această întâmplare nu l-a doborât, ci dimpotrivă, l-a determinat să fie și mai implicat în viața culturală și socială a vremii.

Ascensiunea literară și pasiunea pentru basme

În anii care au urmat, Petre Ispirescu s-a afirmat ca tipograf priceput și a fost apreciat de mari personalități ale vremii. A condus Imprimeria de Stat și a fondat o tipografie proprie. Însă adevărata sa chemare a rămas literatura populară. În 1862 a publicat primele basme în revista „Țăranul român”. Printre ele se aflau „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” sau „Prâslea cel voinic și merele de aur”, povești care aveau să devină repere ale literaturii românești.

Momentul consacrării a venit în 1882, când, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, a publicat volumul „Legende sau basmele românilor”. Această culegere cuprindea 37 de basme și a reprezentat o adevărată piatră de temelie pentru literatura noastră. 

Ispirescu a redat în scris povești care circulau oral, păstrând autenticitatea și frumusețea limbajului popular. Opera lui a salvat pentru totdeauna o parte importantă din patrimoniul folcloric al României.

În paralel, s-a apropiat de nume mari ale literaturii române, precum Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuță sau Barbu Ștefănescu Delavrancea. Aceste prietenii literare i-au întărit locul în cultura română și i-au oferit recunoașterea pe care o merita.

Boală, sfârșit și amintirea care a rămas

Destinul i-a fost însă nemilos în ultimii ani de viață. La vârsta de 53 de ani a suferit un atac cerebral, care l-a slăbit considerabil. După patru ani, în noiembrie 1887, a fost răpus de o nouă congestie cerebrală. Moartea sa a întristat lumea literară, iar ședințele grupului „Revista Nouă”, unde se adunau mari scriitori și intelectuali ai vremii, au fost suspendate în semn de respect.

Petre Ispirescu a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, locul de odihnă al multor mari personalități culturale românești. A plecat din această lume într-o zi ploioasă de noiembrie, dar a lăsat în urmă o moștenire care continuă să lumineze.

De ce rămâne Petre Ispirescu un nume esențial

Moștenirea lui Petre Ispirescu este uriașă. El a reușit să adune în scris ceea ce altfel s-ar fi pierdut odată cu trecerea timpului: povești, basme, legende și tradiții orale. Grație lui, generații întregi au putut citi despre Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana sau Zmeul cu șapte capete.

Mai mult decât atât, viața lui este un exemplu de autoeducație și perseverență. Fără școală, dar cu o dorință uriașă de a învăța, a reușit să ajungă tipograf respectat și scriitor de referință. Curajul de a se implica în problemele sociale și politice ale epocii arată și o dimensiune civică, dincolo de cea literară.

Astăzi, basmele lui Ispirescu fac parte din cultura generală a fiecărui copil român. Ele sunt citite în școli, povestite în familie și iubite pentru frumusețea lor simplă și autentică. Dincolo de povești, figura lui Petre Ispirescu rămâne simbolul omului care, pornind dintr-o mahala bucureșteană, a reușit să salveze și să transmită mai departe sufletul unei întregi națiuni.

Citește și: Cine a fost Ion Marin Sadoveanu, scriitorul sedus și abandonat de una dintre cele mai mari actrițe ale Bucureștiului interbelic