În perioada interbelică, ciclismul era mai mult decât un simplu sport – reprezenta un fenomen social, o formă de afirmare a rafinamentului și apartenenței la lumea bună a Capitalei. Evenimentele cicliste, la fel ca cele hipice, atrăgeau publicul sofisticat al vremii, dornic să se afirme și să participe la viața mondenă a Bucureștiului. Printre primele locuri care au găzduit astfel de întreceri se numărau Velodromul lui Luigi Cazzavillan și Hipodromul Băneasa, două simboluri ale sportului și eleganței urbane.

Sportul ciclist și hipic în Bucureștiul interbelic

După primul război mondial, popularitatea ciclismului a crescut spectaculos. Tot mai mulți tineri se înscriau în cluburi, iar cursele deveniseră evenimente așteptate cu entuziasm. 

Moartea lui Luigi Cazzavillan a însemnat însă sfârșitul primei epoci a ciclismului bucureștean, velodromul care îi purta numele fiind demontat și vândut pe bucăți. Dispariția sa a lăsat un gol uriaș în peisajul sportiv al orașului, motiv pentru care s-a simțit nevoia unei noi infrastructuri.

Astfel, în anii ’20, s-au ridicat Hipodromul și Velodromul Floreasca, ambele construite într-o veche groapă de cărămidărie. Velodromul avea maluri de pământ și o pistă de zgură neagră, simplă, dar funcțională, iar hipodromul era destinat curselor de cai, la fel de apreciate de publicul rafinat.

Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, aceste două arene au fost intens folosite, devenind repere ale vieții sportive și mondene bucureștene.

Schimbările regimului și dispariția hipodromului

După război, odată cu instaurarea regimului comunist, sportul românesc a trecut printr-o transformare radicală. Fotbalul a devenit sportul reprezentativ al noii ideologii, fiind considerat o expresie a poporului și a maselor. În schimb, hipismul și ciclismul – asociate cu elitele interbelice – au fost privite cu suspiciune, ca reminiscențe ale unei lumi „burgheze”.

Hipodromul Floreasca a fost printre primele victime ale acestei schimbări de mentalitate. Considerat un loc inutil și „de sorginte burgheză”, el a fost scos din planurile urbanistice și treptat desființat. 

Pe de altă parte, ciclismul, deși marginalizat, a supraviețuit datorită unor pasionați și a sprijinului venind dinspre cluburile sportive nou-înființate, precum Clubul Sportiv Dinamo. 

În anii care au urmat, Dinamo a preluat baza sportivă din Floreasca, iar autoritățile au decis construirea unui stadion de fotbal cu pistă de atletism „în față” și mutarea velodromului „în spate”, pe locul fostului hipodrom.

Această reorganizare avea un scop precis: transformarea sportului într-un instrument de propagandă și educație populară. Hipodromul, asociat cu luxul, dispărea; velodromul, asociat cu efortul și disciplina, rămânea.

Construcția velodromului Dinamo și epoca de glorie

Noul velodrom, proiectat în stil realist-socialist, a fost inspirat din celebrul velodrom Vigorelli din Milano. Deși nu beneficia de tribune acoperite și nici de finisaje moderne, construcția sa pe structură de beton reprezenta un pas uriaș înainte pentru ciclismul românesc. Lucrările au început în 1948 și s-au încheiat în 1951, an în care a fost inaugurat oficial.

Velodromul Dinamo a devenit imediat un simbol al sportului pe două roți. Aici s-au desfășurat numeroase competiții naționale și internaționale, iar pista sa a fost martora performanțelor unor mari sportivi români. 

Era considerat „leagănul” secției de ciclism a CS Dinamo, un loc unde generații întregi s-au antrenat și au visat la medalii. Timp de decenii, acesta a rămas singurul velodrom funcțional din țară, atrăgând sportivi din toate colțurile României.

Anii ’60 și ’70 au fost perioada sa de glorie. Evenimentele desfășurate aici atrăgeau public, iar ciclismul românesc începea să-și facă un nume în competițiile internaționale. Cu toate acestea, lipsa investițiilor și a lucrărilor de întreținere a dus treptat la degradarea structurii.

Declinul și transformarea velodromului

După anii 1990, velodromul Dinamo a intrat într-un proces lent, dar constant, de deteriorare. Pista de beton s-a fisurat, iar tribunele au început să ruginească. Activitatea sportivă s-a redus semnificativ, iar competițiile de nivel înalt au fost mutate în alte locații sau înlocuite cu antrenamente individuale. În lipsa unui proiect clar de reabilitare, clădirea a fost treptat abandonată.

Totuși, locul nu a fost complet părăsit. Datorită poziționării sale în apropierea Spitalului de Urgență Floreasca, terenul velodromului a fost adaptat și folosit ca heliport pentru elicopterele SMURD care transportă pacienți în stare critică. 

Astfel, spațiul care odinioară vibra de energia sportului a devenit unul dedicat salvării de vieți omenești – o transformare simbolică, dar și practică, care i-a conferit un nou rol în comunitate.

Între timp, ideea construirii unui stadion modern pe locul velodromului a revenit în discuție. În 2020, s-a propus folosirea terenului pentru ridicarea unei noi arene de fotbal pentru Dinamo. 

Studiile de fezabilitate au arătat că terenul ar putea găzdui un stadion de 15.000-16.000 de locuri, însă s-au vehiculat și planuri mai ambițioase, de până la 33.000 de locuri. Aceste planuri nu s-au materializat, din cauza unor litigii cu vecinii și a problemelor administrative apărute după anularea PUZ-urilor de sector.

În lipsa unei direcții clare, velodromul a rămas într-o stare de incertitudine. Deși nu mai este funcțional ca bază sportivă, el continuă să existe fizic, un monument tăcut al unei epoci apuse.

Recunoaștere, memorie și speranță pentru viitor

În 2022, Clubul Sportiv Dinamo a decis ca velodromul să poarte numele lui Mircea Româșcanu, unul dintre cei mai mari cicliști români din toate timpurile. Campion național de nenumărate ori și câștigător de etape în Turul Italiei, Turul Elveției, Turul Greciei și Turul României, Mircea Româșcanu este o figură legendară a sportului românesc. 

Prin această decizie, CS Dinamo a dorit să readucă în atenția publică importanța ciclismului și să cinstească memoria unei personalități care a definit performanța.

Totodată, au fost lansate discuții privind includerea velodromului într-un amplu proiect de refacere a bazelor sportive Dinamo, proiect care ar urma să implice Federația Română de Ciclism, Ministerul Sportului și posibili investitori privați. 

Ministrul de atunci al sportului, Carol-Eduard Novak, el însuși campion paralimpic la ciclism, a susținut ideea reabilitării infrastructurii dedicate acestui sport.

Totuși, aceste planuri sunt condiționate de alte etape – în special demolarea vechiului stadion de fotbal Dinamo și începerea construcției noii arene multifuncționale din Șoseaua Ștefan cel Mare. Doar după finalizarea acestor lucrări se va putea reveni la proiectul refacerii velodromului.

O bucățică din istoria unui sport de elită

Povestea velodromului din București este o reflecție fidelă a evoluției societății românești din ultimul secol. De la un simbol al eleganței și rafinamentului interbelic, la un spațiu socialist al sportului de masă, apoi la ruină și heliport, velodromul a traversat toate etapele istoriei moderne a Capitalei. Fiecare schimbare de regim, fiecare epocă politică și socială și-a lăsat amprenta asupra lui.

Velodromul Dinamo nu este doar o clădire părăsită, ci o mărturie a continuității unui spirit sportiv care refuză să moară. În spatele zidurilor sale fisurate se ascund amintiri despre campioni, despre pasiune, despre un București care respira altfel. Reabilitarea lui nu ar însemna doar restaurarea unei piste de ciclism, ci redarea unui fragment de istorie urbană, unei tradiții și unei identități.

Acolo unde altădată răsunau roțile bicicletelor și aplauzele spectatorilor, astăzi se aud doar zgomotele elicopterelor SMURD. Dar poate că tocmai acest amestec între trecut și prezent dă velodromului un sens nou – acela de loc al vieții, al continuității și al speranței. 

Dacă proiectele viitoare se vor concretiza, velodromul „Mircea Româșcanu” ar putea renaște, readucând ciclismul românesc acolo unde îi este locul: pe pistă, în lumina reflectoarelor, în inima Bucureștiului.

Citește și: Cartierul Floreasca, o istorie ca-n filme: de la groapa de gunoi a Bucureștiului, la moșia boierească și zona luxoasă de astăzi