La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, Bucureștiul trăia o epocă de grație și eleganță, inspirată de farmecul Parisului. Asemenea capitalei franceze, care dăduse tonul perioadei Belle Époque începând cu 1871, și Bucureștiul a cunoscut atunci o perioadă de prosperitate, rafinament și deschidere spre modernitate. Pacea relativă, creșterea economică și dorința elitei de a imita Occidentul au transformat orașul într-un mic Paris al Balcanilor, unde balurile, seratele și plimbările la Șosea deveniseră simboluri ale unei lumi strălucitoare și vanitoase. În acel timp de tihnă și fast, lumea bună bucureșteană își trăia propria „frumoasă epocă”, una care avea să se stingă brusc în 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial.

Luxul și eleganța Capitalei sub semnul influenței franceze

Născut chiar în anul 1871, Constantin Argetoianu nota mai târziu că, atunci când a devenit „domn”, nicio casă bucureșteană nu mai purta „pecetea vechilor instalațiuni boierești”. Totul se modernizase, iar cei cu dare de mână își organizaseră traiul „după normele și moda Parisului”.

Orașul își schimbase fața: vechile conace de mahala lăsaseră loc palatelor impunătoare, saloanelor luminoase și mobilierului comandat direct din Franța.

Florance K. Berger, un călător străin care a ajuns la București în jurul anului 1877, remarca fascinația românilor pentru tot ce venea din Paris, în vreme ce Ulysse de Marsillac scria că, odată intrat într-un salon bucureștean, aveai impresia că te afli deja în capitala Franței. 

Mobilierul elegant, toaletele rafinate, conversațiile purtate în franceză, florile parfumate și muzica de pian făceau din fiecare seară o demonstrație de rafinament occidental.

Moda balurilor, a seratelor și a recepțiilor se răspândise rapid în rândul elitei, care nu pierdea nicio ocazie de a se întrece în splendoare. Iarna era sezonul acestor evenimente, în vreme ce vara era dedicată călătoriilor la băi sau în străinătate.

Palatul Suțu și saloanele Oteteleşanu – templele eleganței bucureștene

După a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cele mai strălucitoare primiri se organizau în saloanele doamnei Elena Oteteleşanu și în cele ale prințesei Irina Suțu, la celebrul Palat Suțu.

Clădirea, proiectată de arhitecții vienezi Johann Veit și Conrad Schwink, părea creată pentru petreceri. La balurile de iarnă se deschideau toate saloanele — cel roșu, împodobit cu brocarturi grele, și cel galben, decorat cu stucaturi și oglinzi uriașe. 

Lumina caldă a sutelor de lămpi și lumânări se reflecta în oglinzi și în bijuteriile doamnelor, iar atmosfera devenea incandescentă. Rochiile lungi din catifea, mătase sau brocart, încărcate de dantele fine și trene bogate, se legănau în ritmul valsurilor cântate de orchestra lui Ludwig Wiest, unul dintre maeștrii momentului.

Palatul Suțu, cu leii săi aurii și aura romantică, era centrul vieții mondene. Soții Suțu, excentrici și vanitoși, organizau baluri săptămânale, uneori chiar de două ori pe săptămână. 

Când nu erau gazde, se plimbau zilnic la Șosea într-o trăsură demodată, condusă de un vizitiu în uniformă aurită și însoțită de un arnăut cu iatagane și pistoale, semn al unei aristocrații care trăia din amintirea fastului oriental.

La rândul ei, Elena Oteteleşanu, deși rămasă văduvă din 1876, continua să primească oaspeți în casa ei de pe locul actualului Palat al Telefoanelor. Mobilierul, lămpile cu gaz și covoarele de Smirna completau decorul rafinat, iar oaspeții se adunau mai întâi pentru a-i aduce omagii, înainte de a se retrage spre sala de dans.

Balurile regale și cronicile lui Claymoor

Balul cel mai important al anului era, fără îndoială, balul de la Palat, oferit de regele Carol I chiar în prima zi a anului. La acest eveniment erau invitate peste o mie de persoane, de la aristocrați la miniștri, ofițeri, diplomați și oameni de afaceri. Deși nu era considerat cel mai select bal din cauza numărului mare de invitați, nicio familie din lumea bună nu îndrăznea să lipsească.

A doua zi, toată lumea aștepta cronicile mondene semnate de Claymoor, pseudonimul jurnalistului Mișu Văcărescu, redactor la „L’Indépendance Roumaine”. El descria în amănunt toaletele doamnelor, bijuteriile și decorurile, iar un elogiu în articolele sale era o recunoaștere supremă. Multe doamne îi trimiteau cadouri pentru a-i asigura bunăvoința.

După balul de la Palat începea adevărata „sezonă mondenă”: balurile caselor Știrbei, Bibescu, Marghiloman și, mai târziu, cele de la Casa Vernescu, transformată de Ion Mincu într-o bijuterie arhitecturală. Acolo, lumea bună se întâlnea sub cupolele decorate cu aur, într-un amestec de parfumuri, mătăsuri și muzică.

Dansuri, supeuri și cotillionuri

Balurile începeau de obicei la ora zece seara și erau deschise cu un cadril de onoare, dansat de gazde și invitații de rang înalt. După valsuri, polke și mazurci, venea momentul supeului – o cină bogată, servită la miezul nopții, după care petrecerea continua până în zori.

Momentul cel mai așteptat era cotillionul, dans condus de o personalitate respectată, care comanda mișcările și anima atmosfera. La Palatul Suțu, premiile oferite la cotillion erau adevărate opere de artă: cutiuțe din aur smălțuit, necesaire-uri de argint sau flori artificiale de o delicatețe rară.

După supeu, rămâneau doar cei tineri, iar fiecare pereche își „rezerva” locurile legând două scaune cu o batistă parfumată. Spre dimineață, cafeaua tare sau bulionul fierbinte readuceau la viață oaspeții obosiți, dar fericiți.

Balurile mascate, o altă modă a vremii, erau prilej de fantezie și extravaganță. Domnii se costumau în muschetari, ofițeri francezi sau personaje istorice, iar doamnele deveneau păstorițe, regine, flori sau zeițe. Către sfârșitul secolului XIX, a început să fie apreciat și portul tradițional românesc, purtat cu mândrie în saloanele bucureștene și europene.

Seratele caritabile și balurile publice

Pe lângă balurile private, două evenimente anuale erau de neratat: balul Jockey Clubului și balul Obolului. Primul era rezervat aristocrației și doamnelor din înalta societate, fiind un adevărat simbol al exclusivismului. 

Al doilea, de natură caritabilă, se desfășura la Teatrul Național și aduna fonduri pentru cauze umanitare. Aceste baluri, de o eleganță aparte, nu erau doar prilej de distracție, ci și dovada prestigiului și puterii pe care o familie o deținea în ierarhia socială a Bucureștilor.

Șoseaua – scena eleganței bucureștene

Pe lângă serate și baluri, lumea aleasă își etala eleganța la Șoseaua Kiseleff, locul preferat de promenadă al capitalei. Aici, între prânz și orele de seară, se adunau domni și doamne în trăsuri luxoase, conversând, râzând și flirtând în ritmul muzicii militare.

Trăsurile veneau din Viena sau Paris, iar caii de rasă erau aduși din Anglia și Rusia. Vizitii și lachei purtau uniforme bogate, mantiile brodate cu fir de aur și căptușeli din mătase colorată. În interior, catifeaua, pernele moi și monogramele personalizate completau imaginea luxului absolut.

Celebritatea locului era Nyka, fiica unui bogat moșier, renumită pentru extravaganțele ei. Avea mereu rochia asortată cu cingătoarea vizitiului și cu tapițeria landoului comandat special la Paris. Prezența ei era o adevărată apariție teatrală, așteptată de toată lumea bună.

Cei care nu-și permiteau propriile trăsuri apelau la muscali, vizitii ruși cu trăsuri largi și cai negri, care aduceau un plus de culoare promenadei.

De-a lungul Șoselei, restaurante precum Bufetul de la Șosea, Sans Souci, Vila Regală sau Chateaubriand animau nopțile de vară. Bufetul, realizat de Ion Mincu în stil românesc clasic, era o adevărată bijuterie arhitecturală, înconjurată de grădini și alei umbroase.

Plimbările, bătăile cu flori și iernile fermecătoare

Un spectacol de neuitat al primăverii erau „bătăile cu flori”: parade de trăsuri împodobite cu flori, care defilau între Bufet și Rondul al Doilea. Doamnele și domnii aruncau flori unii spre alții, iar aerul se umplea de parfumuri și culori. Pictorul Ștefan Luchian a surprins acest moment într-una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale.

Iarna, când zăpada acoperea orașul, caii erau înhămați la sănii împodobite cu zurgălăi și cozi de vulpe, iar lumea se plimba veselă pe bulevardele înzăpezite. Patinajul devenise o nouă modă, practicat în Grădina Cișmigiu, unde lacul înghețat servea drept patinoar natural. Deși la început privit ca un sport extravagant, patinajul a cucerit rapid inimile tinerilor din lumea bună.

Epilogul unei epoci de vis

Pe timp de vară, aristocrația părăsea Bucureștiul, îndreptându-se spre moșii sau spre băile din Europa. Toamna, orașul se umplea din nou de viață, așteptând sezonul de baluri și serate.

Totul s-a oprit însă brusc în 1914, când zgomotul pașilor eleganți de pe parchetul sălilor de bal a fost înlocuit cu ecoul războiului. O lume întreagă, clădită pe rafinament și vis, s-a prăbușit, dar farmecul Bucureștiului Belle Époque a rămas viu în amintirile, cronicile și fotografiile de epocă.

Astăzi, plimbându-ne pe Calea Victoriei sau privind Palatul Suțu, ne putem imagina ecoul unui vals, o siluetă elegantă în lumina candelabrelor și un oraș care, pentru câteva decenii, a trăit la ritmul unui vis parizian.

Citește și: Palatul Șuțu din București, între legendă și realitate. Baluri fastuoase, iubiri pierdute și spiritul unei domnițe care ar bântui și azi clădirea