Principesa Elisabeta a României, considerată cea mai frumoasă dintre fiicele Reginei Maria, a avut o viață care pare desprinsă dintr-un roman trist. A fost binecuvântată cu grație și inteligență, dar nu și cu fericirea pe care o visa. Născută la 12 octombrie 1894, la Sinaia, Elisabeta a fost al doilea copil al Reginei Maria și al Regelui Ferdinand. Avea doar 19 ani mama ei când a venit pe lume, prea tânără și prea prinsă în tumultul propriei existențe pentru a-i oferi copilului atenția necesară.

O copilă frumoasă, dar singuratică

De aceea, micuța principesă a fost crescută de Regina Elisabeta, soția regelui Carol I, de la care a primit și numele. A fost un copil aparte – frumos, misterios și retras. Regina Maria scria în jurnalul ei că Elisabeta avea „o piele albă ca laptele și ochii mari, verzi, mereu uimiți”. 

Iubea florile și vorbea cu ele, își imagina lumi colorate și spunea că se înțelege cu îngerul ei păzitor. „A fost cel mai misterios copil al meu”, nota mama sa, uimită de profunzimea și visarea fiicei sale.

Educația ei a fost una aleasă, dar izolată. Elisabeta nu a urmat o școală publică, ci a fost instruită acasă, fiind singura dintre copiii regali educată astfel. A luat lecții de pian și vioară de la marele George Enescu, a studiat pictura și a învățat patru limbi străine. 

Deși înzestrată cu talent și rafinament, era o fire complicată, despre care Regina Maria scria că era „egoistă și greu de mulțumit”. Deși avea parte de tot ce își putea dori, nu găsea niciodată liniștea interioară.

O tânără prinsă între iluzii și dorința de iubire

Frumoasă și conștientă de farmecul ei, Elisabeta atrăgea privirile celor din jur. Îi plăceau flirturile și adesea depășea limitele convenției. S-a spus chiar că ar fi fost surprinsă flirtând cu soțul surorii sale, Alexandru, regele Iugoslaviei. Una dintre cele mai cunoscute pasiuni ale sale a fost cea pentru dirijorul George Georgescu, un bărbat cultivat și talentat, cucerit de personalitatea și delicatețea ei.

Când Regina Maria a aflat de această legătură, a decis să o oprească cu orice preț. Visul ei era ca fiica sa să se căsătorească cu un suveran, nu cu un artist. I-a scris lui Georgescu o scrisoare plină de tact, dar și de autoritate, rugându-l să rupă legătura: „Destinul copiilor mei este să fie regi și regine... e mai bine să sufere acum decât să stricăm ceva ce ar putea fi bine pentru ambele țări.” Dirijorul și-a ținut cuvântul și s-a retras, lăsând-o pe Elisabeta rănită și dezamăgită.

La 26 de ani, vârsta la care o principesă risca deja să rămână nemăritată, Elisabeta a acceptat căsătoria aranjată cu diadocul George al Greciei. În jurnal, scria cu un ton melancolic: „Am 26 de ani și mă simt aproape bătrână, obosită de speranțe și de așteptarea unei iluzii ce nu mai sosește.”

O regină fără fericire

Căsătoria dintre Elisabeta a României și George al Greciei a avut loc la 27 februarie 1921. La scurt timp, cei doi au părăsit țara, iar un an mai târziu, Elisabeta a devenit regină, după urcarea pe tron a soțului său. Totuși, în loc să găsească împlinirea într-o nouă viață regală, s-a simțit tot mai singură și mai străină.

Regina Elisabeta a Greciei nu s-a adaptat nici la curtea grecească, nici la rolul de soție. Refuza adesea să participe la dineuri și ceremonii, preferând să stea departe de lume, cufundată în lecturi și muzică. Călătorea frecvent, se retrăgea în tăcere și evita prezența regelui, refuzând chiar să îi ofere moștenitori.

Când Regele George a abdicat în 1924, cei doi au plecat în exil, iar relația lor, deja rece, s-a destrămat complet. George a încercat să o recâștige, dar Elisabeta nu mai dorea să audă de împăcare. Regina Maria consemna în jurnal: „Parcă ar fi vorbit cu pereții! Elisabeta îi răspundea cu versuri, fie din Petrarca, fie din Ronsard. Cine s-o mai înțeleagă?”

Divorțul a fost inevitabil. Elisabeta a renunțat la coroana Greciei fără ezitare. Nu voia să fie regină, ci liberă – deși libertatea avea să o ducă spre o viață tot mai izolată.

Exilul și viața în singurătate

După divorț, principesa s-a întors în România și s-a stabilit la Sinaia, apoi la Palatul Elisabeta din București. A dus o viață retrasă, departe de luminile curții, și a fost mereu în conflict cu fratele ei, Regele Carol al II-lea, din cauza Elenei Lupescu, pe care nu o putea suporta. Zvonurile despre firea ei excentrică și despre izolarea în care trăia au circulat mult, alimentate de misterul care o învăluia.

Mai târziu, Elisabeta și-a cumpărat un conac la Banloc, în Banat, unde s-a retras împreună cu două servitoare. Conacul, de o eleganță sobră, i-a devenit refugiu și, pentru mulți ani, unica legătură cu lumea. De acolo, urmărea de la distanță tulburările politice care zguduiau țara, dar și declinul propriei familii.

În 1947, când Regele Mihai I a fost forțat de comuniști să abdice, Elisabeta a fost nevoită să părăsească România. A plecat în exil alături de ceilalți membri ai familiei regale. A trăit o vreme la Sigmaringen, în Germania, apoi s-a stabilit definitiv la Cannes, în Franța.

Acolo, departe de țară și de glorie, fosta regină a Greciei a dus o viață modestă, dar demnă. Și-a câștigat existența predând lecții de pian – un instrument pe care îl iubise din copilărie și care devenise singurul său prieten de nădejde. Trăia într-un apartament închiriat, evitând aparițiile publice și contactele mondene.

Ultimii ani și moștenirea unei vieți triste

Elisabeta a murit la Cannes, pe 15 noiembrie 1962, la vârsta de 62 de ani. A plecat din această lume așa cum trăise – în tăcere, departe de fast, dar cu o noblețe interioară pe care nici dezamăgirile, nici exilul nu i le-au putut lua.

Viața ei, deși presărată cu privilegii, a fost o lungă căutare de sens. A fost un copil visător și însingurat, o femeie frumoasă dar nefericită, o regină fără tron, o artistă ratată de destin. Nu a cunoscut dragostea adevărată, dar a iubit arta și muzica. Nu a fost înțeleasă de familie, dar a păstrat demnitatea unei fiice de rege până la sfârșit.

Astăzi, figura principesei Elisabeta rămâne una dintre cele mai enigmatice din istoria familiei regale române. În spatele zâmbetului aristocratic se ascundea o mare tristețe și o singurătate apăsătoare. 

Poate tocmai de aceea, povestea ei emoționează și astăzi: este povestea unei femei care a avut totul și totuși n-a avut nimic – decât muzica, amintirile și demnitatea de a trăi după propriile reguli, chiar și atunci când viața i le-a sfărâmat una câte una.

Principesa Elisabeta, copilul izolat al Reginei Maria, a rămas un simbol al destinului nedrept: născută pentru a fi regină, a trăit ca o artistă exilată. Iar în sunetul pianului pe care îl preda în tăcerea Cannes-ului s-a stins, probabil, ultima ecuație a unei vieți pline de visuri neîmplinite.

Citește și: Nume celebre de bulevard: Regina Elisabeta, „mama răniților” români, poeta Carmen Sylva