Bucureștiul, capitala României, poartă o istorie fascinantă, întinsă pe mai bine de cinci secole și jumătate. De la prima sa atestare documentară din anul 1459, orașul a trecut prin nenumărate transformări, devenind treptat centrul economic, politic, cultural și artistic al țării. Supranumit „Micul Paris” pentru farmecul său de odinioară, Bucureștiul s-a dezvoltat de-a lungul timpului într-o metropolă complexă, împărțită administrativ în șase sectoare, conform Decretului nr. 284/1979 — împărțire care este valabilă și astăzi.

Un colț de istorie pe malul Dâmboviței

În funcție de sursa consultată, capitala numără între 70 și peste 100 de cartiere, fiecare cu propria identitate, istorie și personalitate. De la mahalalele vechi formate în jurul bisericilor și mănăstirilor până la noile zone rezidențiale și ansamblurile moderne, fiecare parte a orașului reflectă o etapă distinctă din evoluția Bucureștiului. 

Printre aceste cartiere, unul se remarcă printr-o poveste aparte și printr-un spirit tineresc inconfundabil: Regie, cunoscut mai ales ca „cartierul căminelor studențești”.

Situat în partea de vest a orașului, pe malurile râului Dâmbovița, cartierul Regie este un spațiu plin de energie, de viață și de istorie. Deși este unul dintre cele mai mici cartiere din București, importanța sa este uriașă, fiind locul unde, de zeci de ani, mii de studenți trăiesc, învață și își construiesc visurile.

De la moara Ciurel la inima industrială a Bucureștiului

Istoria zonei Regie începe în anul 1848, când, pe locul actualului cartier, a fost construită moara de apă Ciurel, una dintre primele instalații industriale de acest tip din București. Timp de aproape un secol, această moară a fost un reper pentru zona de vest a orașului, până când, după Al Doilea Război Mondial, pe același amplasament a fost ridicată celebra fabrică de pâine „Spicul”. 

Fabrica a funcționat aproape 60 de ani, fiind una dintre cele mai mari și mai moderne din țară, până la demolarea sa, în 2008, pentru a face loc unui complex rezidențial modern cu apartamente de lux și birouri.

Transformările din Regie nu au fost însă doar economice. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un personaj străin, dar esențial pentru dezvoltarea industrială a Bucureștiului, și-a pus amprenta asupra locului: scoțianul Effingham Grant. 

Secretar al Consulatului Marii Britanii în Țările Române, Grant s-a stabilit la București după ce s-a căsătorit, în 1850, cu Zoe Racoviță, nepoata boierului Dinicu Golescu. Spirit întreprinzător, Grant a înțeles potențialul economic al capitalei și a pus bazele unor afaceri care aveau să marcheze profund zona de vest a orașului.

În 1863, el a fondat Fonderia de la Belvedere, prima turnătorie din București, urmată, în 1864, de Manufactura de Tutun Belvedere, prima fabrică de țigarete din Principate. Aceasta a fost momentul în care zona a început să se dezvolte industrial și să atragă muncitori, meșteșugari și comercianți.

De la Manufactura Belvedere la Regia Monopolurilor Statului

După succesul obținut cu fabrica de țigarete, Effingham Grant și-a construit un conac impunător în apropierea uzinei, iar în jurul anului 1879, Manufactura de Tutun Belvedere a fost preluată de stat și transformată în Regia Monopolurilor Statului. De aici provine, de fapt, denumirea cartierului Regie, care s-a păstrat până astăzi.

Termenul „regie” desemna, în epocă, instituțiile economice aflate sub controlul direct al statului, iar Regia Monopolurilor gestiona producția și comercializarea produselor considerate strategice, precum sarea, alcoolul și tutunul. Fabrica din zona Belvedere a devenit astfel un simbol al economiei românești din secolul al XIX-lea, oferind locuri de muncă pentru sute de oameni.

Grant a avut, de altfel, o contribuție importantă și la dezvoltarea urbană a zonei. El a parcelat terenurile din jurul fabricii și le-a vândut angajaților săi, pentru ca aceștia să își construiască locuințe aproape de locul de muncă. Astfel, a luat naștere o mică așezare muncitorească, precursoarea cartierului de astăzi.

Cu timpul, zona a devenit un punct de referință pentru industria bucureșteană. În jurul fabricii de țigarete s-au ridicat alte ateliere și mici întreprinderi, iar infrastructura s-a dezvoltat. Denumirea de Regie a intrat în limbajul comun și s-a extins asupra întregului perimetru.

Nașterea campusului studențesc Regie

După Al Doilea Război Mondial, Bucureștiul a trecut printr-un amplu proces de reconstrucție și modernizare. În anii ’60, autoritățile comuniste au decis să ridice aici un mare complex de cămine studențești, care să deservească Institutul Politehnic (actuala Universitate Politehnica din București).

Construcția campusului Regie a început în 1961 și s-a încheiat trei ani mai târziu. Noile clădiri au fost proiectate în stilul specific perioadei: blocuri masive, simple, dar funcționale, cu spații verzi și alei largi. Pe măsură ce au fost finalizate căminele, în zonă au apărut și câteva blocuri de locuințe pentru angajații instituțiilor din apropiere.

Campusul Regie a devenit rapid un veritabil oraș studențesc. Cu mii de tineri veniți din toate colțurile țării, locul a prins viață: s-au deschis restaurante studențești, terase, cluburi și mici magazine. Atmosfera de aici a devenit parte din cultura urbană a Bucureștiului, fiind asociată cu libertatea, tinerețea și spiritul boem al studenților.

De-a lungul anilor, Regia s-a transformat într-un simbol al vieții studențești. Pentru generații întregi de tineri, „viața în Regie” a însemnat prima experiență de independență, nopți petrecute în fața căminului, sesiuni intense de învățat și prietenii care aveau să dureze o viață.

Regia de astăzi – între tradiție și modernitate

Astăzi, Regia continuă să fie unul dintre cele mai importante centre universitare din țară. Campusul studențesc, care poartă același nume, este cel mai mare din România și unul dintre cele mai mari din Europa de Est. 

Pe lângă căminele studențești, zona găzduiește spații de recreere, restaurante, baruri și cluburi care întrețin spiritul tineresc și atmosfera efervescentă a cartierului.

Deși și-a păstrat esența de „cartier studențesc”, Regia a cunoscut și o dezvoltare rezidențială semnificativă. În apropiere s-au ridicat ansambluri moderne de locuințe, iar infrastructura rutieră a fost îmbunătățită. 

Accesul este ușor, prin stațiile de metrou Grozăvești și Petrache Poenaru (fostă Semănătoarea), precum și prin Pasajul Basarab, care leagă zona de centrul orașului.

În ciuda transformărilor, cartierul a reușit să păstreze o parte din farmecul său inițial. Dâmbovița, care străbate zona, oferă o imagine pitorească, iar în apropiere se află și Parcul Politehnicii, un spațiu verde care echilibrează dinamismul urban.

De ce numele „Regie” a rămas

Deși au trecut mai bine de 150 de ani de la apariția denumirii, „Regie” continuă să fie numele oficial și popular al cartierului. Originea sa, legată de Regia Monopolurilor Statului, evocă începuturile industriale ale Bucureștiului modern, dar și o perioadă în care zona de vest a orașului era un motor economic.

În timp, sensul numelui s-a schimbat. Dacă în secolul al XIX-lea „Regia” însemna controlul statului asupra industriei, în prezent el simbolizează un spațiu al libertății și al tinereții. Este un exemplu perfect al felului în care istoria urbană se transformă odată cu oamenii care o locuiesc.

Cartierul Regie este mai mult decât un loc al căminelor studențești — este un spațiu cu o istorie bogată, care reflectă transformările Bucureștiului de-a lungul a peste un secol și jumătate. De la moara Ciurel și fabrica lui Effingham Grant, la campusul modern al Universității Politehnica, Regia a trecut prin toate etapele evoluției capitalei: industrializare, comunism, modernitate.

Astăzi, numele său poartă amintirea unei epoci de început a industriei românești, dar și simbolul unei energii tinere, mereu în schimbare. Regie rămâne, așadar, nu doar cartierul studenților, ci și un capitol viu din povestea Bucureștiului — un loc unde trecutul și prezentul coexistă, așa cum doar în capitala României se poate întâmpla.

Citește și: Povestea cartierului Crângași: Locuitorii din Codrii Vlăsiei, Sectorul Negru al Bucureștiului și inundațiile Dâmboviței