În centrul vechi al Bucureștiului, acolo unde astăzi turiștii se plimbă printre restaurante, terase și clădiri ridicate în epoci diferite, au existat cândva zeci de hanuri. Unele au supraviețuit până în prezent, precum Hanul lui Manuc, altele au dispărut aproape complet, rămânând cunoscute doar din fotografii, planuri vechi și documente. Printre acestea se numără și Hanul Verde, unul dintre edificiile comerciale importante ale zonei Curtea Veche. Ridicat la începutul secolului al XIX-lea, în apropierea Hanului Roșu și la intersecția actualelor străzi Franceză și Șelari, Hanul Verde a făcut parte din peisajul comercial al Bucureștiului timp de mai bine de un secol. Clădirea adăpostea prăvălii, spații de locuit, pivnițe pentru mărfuri și localuri, iar la un moment dat aici și-a instalat atelierul unul dintre cei mai importanți artiști și fotografi ai României, Carol Popp de Szathmari. Astăzi, hanul nu mai există. Locul său a fost ocupat de o clădire modernă pentru epoca interbelică, iar vestigiile vechiului edificiu au rămas ascunse sub construcțiile și străzile actualului centru istoric. Cercetările arheologice desfășurate în 2011 și 2012 au recuperat însă o parte din povestea sa și au demonstrat că sub Bucureștiul de astăzi se păstrează încă urmele orașului de acum două secole.

Un han ridicat în apropierea Curții Vechi

Istoria Hanului Verde trebuie înțeleasă în legătură cu transformarea zonei Curtea Veche. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, vechea Curte Domnească își pierduse treptat funcția de reședință domnească, iar terenurile sale au început să fie parcelate și valorificate. În acest context s-au dezvoltat noi construcții comerciale și hanuri, care au schimbat radical aspectul zonei.

Sursele Muzeului Municipiului București indică Hanul Verde la intersecția actualelor străzi Șelari și Franceză și îl datează la începutul secolului al XIX-lea, fiind atestat documentar în 1804. El a apărut, asemenea altor construcții din zonă, după scoaterea la mezat a terenurilor fostei Curți Domnești.

Numele de „Verde” pare să fi avut o explicație simplă: culoarea zidurilor. Muzeul Municipiului București arată că unele hanuri bucureștene au primit denumiri colocviale în funcție de aspectul exterior al clădirilor, iar Hanul Roșu și Hanul Verde sunt exemple relevante. Nu era, așadar, neapărat vorba despre numele proprietarului sau al unei instituții religioase, ci despre un reper vizual ușor de recunoscut de către locuitorii orașului.

Pe planul lui Borroczyn din 1852, hanul poate fi identificat ca o construcție cu o curte interioară, în jurul căreia erau organizate spațiile comerciale și de locuire. Fotografii realizate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea oferă, la rândul lor, o imagine a clădirii și a relației sale cu străzile din jur.

Hanul nu trebuie imaginat doar ca un loc de popas pentru negustori și călători. În Bucureștiul secolului al XIX-lea, asemenea ansambluri aveau o funcție economică mult mai complexă. Pivnițele erau utilizate pentru depozitarea mărfurilor, parterul pentru negoț, iar etajele puteau adăposti locuințe. Curțile interioare permiteau accesul și circulația între diferitele spații ale complexului.

Cum arăta Hanul Verde în secolul al XIX-lea

Documentele păstrate pentru sfârșitul secolului al XIX-lea descriu Hanul Verde ca pe o construcție veche, cu parter și un singur etaj. La nivelul superior se aflau 24 de camere destinate locuirii, ceea ce demonstrează că hanul era în același timp spațiu comercial și unul rezidențial.

La parter funcționau mai multe prăvălii. Patru dintre acestea aveau deschidere către strada Franceză, două către strada Șelari, iar pe latura orientată spre Dâmbovița exista o cârciumă cu birt. În fotografiile de epocă, localul apare sub denumirea „La Podul de Piatră”. Mai târziu, în perioada interbelică, acesta avea să fie înlocuit de restaurantul „Cina Românească”, administrat de Constantin Nistor.

Sub clădire se aflau pivnițe boltite, indispensabile într-un cartier comercial precum cel din jurul Curții Vechi. Cercetările arheologice moderne au confirmat această funcție. Patru dintre încăperile identificate în partea vestică a hanului aveau subsoluri acoperite cu bolți aplatizate, despre care arheologii consideră că erau folosite, cel mai probabil, pentru păstrarea mărfurilor comercianților care aveau prăvălii la parter.

Astfel, imaginea Hanului Verde devine mult mai clară: nu era doar o clădire de cazare, ci un mic centru comercial, în care marfa intra, era depozitată în pivnițe, expusă în prăvălii și vândută clienților care circulau prin una dintre cele mai aglomerate zone ale Bucureștiului.

Atelierul lui Carol Szathmari și cabinetul doctorului Spech

Unul dintre motivele pentru care Hanul Verde ocupă un loc aparte în istoria Bucureștiului este legătura sa cu Carol Popp de Szathmari, pictorul și fotograful care avea să devină una dintre personalitățile importante ale artei românești din secolul al XIX-lea.

Szathmari și-a instalat aici atelierul fotografic, iar surse documentare indică prezența sa la Hanul Verde în anii 1860. Revista Bibliotecii Naționale a României, pe baza unor ghiduri de adrese ale Bucureștiului, arată că Szathmari era încă listat la Hanul Verde în ediția pentru anul 1866, ceea ce oferă o imagine mai precisă asupra perioadei în care atelierul său a funcționat aici.

Prezența fotografului într-un asemenea loc spune multe despre caracterul zonei. Centrul Bucureștiului era în acea perioadă un spațiu în care comerțul, locuințele, hanurile, atelierele și micile servicii coexistau. Hanul Verde nu era izolat de viața orașului, ci făcea parte dintr-un cartier extrem de activ.

În aceeași clădire a funcționat, începând din 1852, și cabinetul medicului Eduard Spech. Prin urmare, hanul adăpostea în același timp activități comerciale, profesionale și rezidențiale, devenind un veritabil microcosmos al Bucureștiului de secol XIX.

De la han la imobilul Dattelkremer

La începutul secolului XX, Hanul Verde intrase deja într-o etapă diferită a existenței sale. Clădirea veche începea să fie depășită de transformările orașului, iar funcțiunile comerciale deveneau tot mai importante.

O parte semnificativă a imobilului a fost închiriată de Marco Dattelkremer, care a deschis aici magazinul de mobilier „La Centrală”. La parter mai funcționa și magazinul „La Cizma Regală”. În 1890, clădirea fusese cumpărată de rentierul Theodor Eftimiu, iar ulterior proprietatea a ajuns la moștenitorii acestuia.

După 1911, Dattelkremer a început să își lege tot mai puternic numele de imobil. Magazinul „La Centrală” a fost redenumit după proprietar, iar fațadele clădirii au fost acoperite cu reclame. Vechiul han, odinioară identificat prin zidurile sale verzi și prin funcția sa comercială, ajunsese astfel să fie cunoscut mai degrabă drept „imobilul Dattelkremer”.

Schimbarea reflecta transformarea Bucureștiului. Orașul intra într-o epocă în care vechile hanuri erau înlocuite treptat de clădiri cu mai multe niveluri, magazine moderne și spații comerciale adaptate noilor cerințe.

Cum a dispărut Hanul Verde

Sfârșitul Hanului Verde a venit în anii ’30. În 1932 s-a decis demolarea vechiului edificiu, în cadrul procesului mai amplu de modernizare și sistematizare urbană. Pe locul hanului urma să fie ridicat un imobil de locuințe cu șase etaje și spații comerciale la parter. Alte surse ale Muzeului Municipiului București indică anul 1934 pentru construirea blocului „Potcoava”, ceea ce sugerează că demolarea și ridicarea noii construcții s-au desfășurat în etape.

Dispariția hanului nu a însemnat însă și dispariția tuturor urmelor sale. Magazinul de mobilier al lui Dattelkremer a continuat să funcționeze pentru o perioadă în noul bloc construit pe amplasamentul fostului han. Practic, o parte din vechea activitate comercială a locului a supraviețuit într-o clădire complet diferită.

Această transformare este caracteristică Bucureștiului interbelic, când numeroase construcții vechi au fost demolate pentru a face loc unor imobile moderne. Din perspectiva orașului contemporan, dispariția Hanului Verde poate părea doar un episod dintr-o lungă listă de demolări, însă pentru istoria centrului vechi reprezintă pierderea unui ansamblu care fusese prezent în peisajul urban timp de peste un secol.

Ce au descoperit arheologii sub străzile de astăzi

Hanul Verde a revenit în atenția cercetătorilor în 2011 și 2012, când arheologii Muzeului Municipiului București au investigat zona din partea sudică a străzii Șelari. Cercetările au identificat mai multe structuri de zid aparținând corpului vestic al hanului și au permis reconstituirea unor aspecte ale construcției.

Una dintre cele mai importante concluzii a fost aceea că hanul a trecut prin cel puțin două faze de edificare. Într-o etapă ulterioară, o parte a clădirii a fost refăcută din temelii, iar noul front a fost retras ușor față de aliniamentul anterior. Modificarea poate fi pusă în legătură cu schimbările urbanistice și cu regulile de aliniere a construcțiilor care au început să transforme Bucureștiul în secolul al XIX-lea.

Arheologii au identificat și opt încăperi ale corpului vestic. Patru dintre acestea aveau pivnițe, iar bolțile și zidurile păstrate oferă informații despre modul în care era organizat spațiul comercial. Pivnițele comunicau între ele prin deschideri realizate în zidurile despărțitoare, iar într-una dintre zone a fost identificat și accesul către nivelul superior.

Cea mai spectaculoasă descoperire a fost însă mai veche decât Hanul Verde. Într-una dintre încăperi a fost găsit un segment de aproximativ 4,5 metri din zidul de incintă al Curții Domnești, datat în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu. Zidul era construit din cărămizi legate cu mortar de var și fusese consolidat cu elemente din lemn. Descoperirea demonstrează cât de adânci sunt straturile istorice ale zonei Curtea Veche.

Un han dispărut, dar nu uitat

Cea mai mare parte a Hanului Verde nu a putut fi cercetată arheologic, deoarece vestigiile sale sunt suprapuse de construcția actuală de pe amplasamentul fostului han. Cu toate acestea, zidurile descoperite, planurile istorice, fotografiile și documentele de arhivă permit reconstituirea unei părți importante din povestea sa.

Hanul Verde reprezintă astfel un exemplu al felului în care Bucureștiul s-a transformat, uneori prin dispariții ireversibile. Construcția care odinioară adăpostea negustori, locatari, prăvălii, o cârciumă și atelierul lui Carol Szathmari nu mai poate fi vizitată astăzi. În locul ei se află o clădire modernă, iar trecătorii care traversează zona pot vedea doar câteva dintre urmele pe care istoria le-a lăsat în subteran.

Totuși, Hanul Verde nu a dispărut cu totul. El continuă să existe în fotografiile Bucureștiului de altădată, în planurile cartografice, în documentele de arhivă și, mai ales, în vestigiile scoase la lumină de arheologi. Povestea sa amintește că actualul centru vechi nu este doar un decor turistic, ci un spațiu construit peste straturi succesive de oraș.

Iar sub străzile pe care bucureștenii și turiștii merg astăzi se află încă fragmente din orașul negustorilor, al hanurilor și al Curții Domnești. Hanul Verde este unul dintre aceste simboluri dispărute, dar recuperate prin cercetare: o clădire care nu mai poate fi văzută, însă a cărei poveste poate fi încă reconstituită din urmele pe care timpul nu a reușit să le șteargă.

Citește și: Povestea „Hanul fără nume”, templul sufletelor pierdute. Aici se refugiau cei sărmani, lipsiți de noroc