Istoria Spitalului Militar din București se confundă cu istoria modernizării României și a medicinei militare naționale. Într-o perioadă de mari frământări politice și militare, începutul secolului al XIX-lea a adus nu doar lupte pentru independență, ci și nevoia stringentă de a organiza un sistem medical adaptat oștirii. Spitalele militare, spre deosebire de cele civile, aveau reguli și misiuni distincte: ele erau create pentru a răspunde rapid nevoilor din timpul războaielor, având o structură flexibilă și capacitatea de a se transforma în spitale de campanie sau de urgență.

Nașterea unei instituții fundamentale pentru medicina românească

Predecesorii acestor unități moderne erau lazaretele, locuri izolate unde erau tratați răniții și bolnavii, dar și persoanele afectate de epidemii. Termenul provenea din tradiția europeană medievală, însă în Țara Românească a fost adaptat pentru a desemna nucleele viitoarelor spitale militare.

Momentul fondator al Spitalului Militar din București a fost data de 13 septembrie 1831, zi cu o semnificație dublă în istoria României. În acea zi, pompierii din București, sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu, luptau eroic pe Dealul Spirii împotriva trupelor otomane. În același timp, domnitorul Alexandru Ghica i-a ordonat șefului armatei să organizeze un spital destinat soldaților răniți – „Spitalul pentru oastea pământească”.

Realizarea acestei misiuni a fost încredințată doctorului Johann Georg Andreas von Grünau (1784–1857), un medic german stabilit în Țara Românească. Absolvent al Universității din Göttingen, von Grünau a devenit primul șef al spitalului, conducându-l între 1831 și 1837. Sub coordonarea sa, s-a înființat prima instituție medicală militară din țară, numită inițial „Lazaretul Regimentului 1”, instalată în incinta Mănăstirii Mihai Vodă.

Von Grünau a avut o contribuție majoră la formarea primilor sanitari și felceri ai armatei române, anticipând prin activitatea sa reformele ulterioare ale lui Carol Davila. De asemenea, a elaborat primul regulament de funcționare internă al spitalului, stabilind reguli clare pentru organizarea serviciilor medicale și igiena militară.

De la lazaret la instituție de elită

După 1831, Spitalul Militar din București a devenit rapid un centru esențial al medicinei armatei române. Printre primii medici militari ai vremii s-au numărat Alcibiade Tavernier, Petre Ferrari, Ignat Navarra, Ștefan Episcopescu, dar și chirurgii Carol Vasarhely și Alexandru Leding.

Un alt nume important al epocii a fost Johan Nepomuk Mayer, un medic vienez stabilit la București în 1832. Acesta a avut un rol crucial în organizarea serviciului sanitar al oștirii din Muntenia, fiind numit medic-șef al spitalelor militare și inspector al corpului medical. A condus Spitalul Militar între 1838 și 1850, contribuind la dezvoltarea standardelor medicale moderne și la instruirea tinerilor medici.

În martie 1853, avea să sosească în Țara Românească figura care va transforma radical sistemul medical militar: Carol Davila. Numit de domnitorul Barbu Știrbei în funcția de medic-șef al armatei și comandant al Spitalului Militar, Carol Davila a fost un reformator vizionar, stabilind bazele medicinei moderne românești.

În perioada 1853–1882, Davila a introdus o serie de reforme fundamentale: modernizarea spitalului, reorganizarea serviciilor medicale, formarea cadrelor și, mai ales, înființarea Școlii de mică chirurgie, care ulterior a devenit Școala Națională de Medicină și Farmacie. În 1858, el a redactat primul regulament complet al serviciului interior al Spitalului Militar, separând activitățile în două mari diviziuni: medicală și chirurgicală.

Davila a fost nu doar medic și profesor, ci și un strateg al dezvoltării sanitare. A militat pentru construirea unui nou local pentru spital, iar proiectele sale au fost sprijinite de prințul Barbu Știrbey și caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica.

Modernizarea și extinderea spitalului

Între 1859 și 1883, Spitalul Militar a funcționat într-un local de pe strada Știrbei Vodă, actualul sediu al Direcției Naționale Anticorupție. În 1883, Ministerul de Război a achiziționat un teren lângă Gara de Nord, considerat ideal pentru transportul răniților aduși cu trenul din zonele de conflict.

Pe acest amplasament s-a ridicat o nouă construcție în stil pavilionar, între 1883 și 1889, un model modern pentru epocă. Se spune că terenul ar fi aparținut cândva boierilor Golești sau farmacistului Witting. În acel moment, spitalul a primit denumirea oficială de Spitalul Militar Central, iar ulterior, după Războiul de Independență, i s-a adăugat titulatura „Regina Elisabeta”, în semn de recunoștință pentru implicarea reginei în îngrijirea răniților.

Organizarea internă a fost perfecționată permanent. În 1861, structura spitalului cuprindea cinci divizii: două medicale, una de boli venerice, una chirurgicală și una mixtă. În 1880, Carol Davila a introdus o nouă reorganizare, adaptată la nevoile medicale ale epocii, iar spitalul devenea un centru de referință pentru întreaga armată.

Activitatea zilnică era strict reglementată: doctorul Davila începea ziua la ora 7 dimineața cu „raportul de dimineață”, la care participau toți medicii garnizoanei. A fost, de asemenea, un promotor al formării continue, trimițând cadre medicale la specializare în Montpellier și Paris.

Spitalul Militar în războaie și între reforme

Rolul Spitalului Militar a fost crucial în marile conflagrații ale secolului XX. În Primul Război Mondial, unitatea a devenit unul dintre cele mai importante centre de tratament pentru răniți. În 1915, s-a înființat și sanatoriul militar „Elena Eraclide”, destinat ofițerilor, situat pe Calea Plevnei nr. 162. Cu o capacitate de 100 de paturi, sanatoriul funcționa sub administrarea Spitalului Militar și dispunea de servicii de chirurgie, stomatologie și urologie.

În timpul celor două războaie mondiale, spitalul a fost transformat în unitate de zonă interioară (Spital Z.I.), primind mii de răniți. După 1945, s-a revenit la activitatea medicală obișnuită, iar în 1949, sanatoriul Eraclide și-a încetat activitatea.

În 1929, s-a ridicat un nou pavilion, denumit „Domnița Ileana”, dedicat formării elevelor Școlii de Cruce Roșie. Implicarea familiei regale în dezvoltarea sistemului medical militar a fost esențială, consolidând reputația instituției ca un bastion al medicinei românești.

După 1979, complexului istoric i s-au adăugat clădiri moderne, de tip monobloc, menite să răspundă cerințelor contemporane. Tot atunci, în Casa Oştirii din strada Cobălcescu, s-a deschis Policlinica Ministerului Forțelor Armate, integrată în structura spitalului.

O moștenire vie: de la Carol Davila la medicina modernă

Niciun portret al Spitalului Militar din București nu ar fi complet fără evocarea personalităților care i-au definit destinul. Pe lângă Carol Davila, aici s-au format și au profesat mari medici ai României: Athanase Demosthen, Zaharia Petrescu, Ioan Vercescu, Mihai Butoianu, Constantin Zamfir, Bogdan Marinescu, Traian Oancea, Gheorghe Stănicioiu, Scarlat Longhin, Mircea Olteanu, dar și neurologul Gheorghe Găitan, un savant cu multiple preocupări culturale.

În epoca modernă, figuri precum Vasile Cândea, Victor Voicu, Dumitru Constantin Dulcan, Dan Mischianu sau farmacistul Seneca Berghianu au continuat tradiția excelenței medicale, consolidând prestigiul instituției.

Astăzi, spitalul poartă denumirea completă „Spitalul Universitar de Urgență Militar Central Dr. Carol Davila”, fiind una dintre cele mai avansate unități medicale din România. 

În structura sa funcționează opt clinici universitare ale Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”: otorinolaringologie, oftalmologie, medicină internă, gastroenterologie, ortopedie, urologie, ginecologie, imagistică medicală și implantologie.

Spitalul are și un serviciu de urgență complex, pregătit să intervină în situații de criză sau război, fiind racordat la sistemele de protecție civilă euroatlantice. 

Totodată, derulează 21 de proiecte de cercetare-dezvoltare, în parteneriat cu instituții prestigioase precum Institutul Horia Hulubei, Agenția Spațială Română, Institutul Cantacuzino, Universitatea Politehnica București și Institutul Oncologic Al. Trestioreanu.

Activitatea științifică este susținută de 32 de cadre didactice și nouă cercetători științifici, implicați în studii clinice de faze avansate, naționale și internaționale.

Tradiție, memorie și patrimoniu

Spitalul Militar Central nu este doar o instituție medicală, ci și un muzeu viu al medicinei românești. În incinta sa se găsesc busturi, plăci comemorative, efigii și liste cu numele comandanților de-a lungul celor aproape două secole de existență.

Cel mai valoros monument istoric și artistic al spitalului este bustul generalului doctor Carol Davila, realizat în 1903 de marele sculptor Constantin Brâncuși. 

Amplasat inițial în curtea spitalului în 1912, originalul se păstrează astăzi la Muzeul Militar Național, iar în incinta spitalului se află o copie impecabilă, simbol al continuității și al respectului față de fondatorul medicinei moderne românești.

O instituție născută din jertfă, devenită simbol al excelenței

De la Lazaretul Regimentului 1 din 1831 la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central Dr. Carol Davila de astăzi, această instituție a parcurs un drum de aproape două secole de evoluție și performanță. 

Născut din nevoia de a trata soldații care au luptat eroic pe Dealul Spirii, spitalul a devenit un etalon al medicinei românești și un centru de excelență în cercetare și educație medicală.

Prin tradiția sa, prin personalitățile care i-au marcat istoria și prin contribuția constantă la sănătatea militarilor și civililor, Spitalul Militar din București rămâne o instituție unică, în care se împletesc eroismul, știința și devotamentul.

Este, fără îndoială, un simbol al României moderne, o fortăreață a sănătății și a demnității naționale, ridicată pe temelia jertfei celor care, în 1831, au scris istoria pe Dealul Spirii.

Citește și: Povestea Spitalului Brâncovenesc: moștenirea și blestemul Saftei Brâncoveanu care i-ar fi adus sfârșitul lui Ceaușescu