Între anii 1835 și 1838, în inima Bucureștiului s-a ridicat unul dintre cele mai importante așezăminte medicale din epocă – Spitalul Brâncovenesc. Construcția sa a fost posibilă datorită generozității și viziunii filantropice ale Saftei Brâncoveanu, o femeie de neam nobil, recunoscută pentru spiritul său caritabil și pentru dorința de a-i ajuta pe cei nevoiași. 

Nașterea unei instituții filantropice. Safta Brâncoveanu – între noblețe și credință

Instituția a fost concepută ca un loc de alinare pentru bolnavii săraci, funcționând exclusiv din resursele donate de ctitoare. În timp, spitalul a depășit granițele unei simple instituții de caritate, devenind un centru medical de elită și un important loc de formare pentru medici și asistenți.

Safta Brâncoveanu s-a născut într-o familie de rang înalt și s-a căsătorit în 1793 cu banul Grigore Brâncoveanu. Cei doi nu au avut copii, însă în 1824 au adoptat o fetiță, Zoe Mavrocordat, nepoata Saftei, fiica surorii sale, Catrina. 

Pe parcursul vieții, soții Brâncoveanu s-au implicat în numeroase acte de binefacere, sprijinind biserica Sfânta Treime din Brașov, mănăstirile Bistrița și Viforâta, precum și reconstrucția bisericii Domnița Bălașa din București. 

Moartea lui Grigore Brâncoveanu, în 1832, a lăsat un gol imens în viața Saftei. După ce și-a îngropat soțul la biserica Sfântul Gheorghe Nou, aceasta a ales să-și dedice restul zilelor credinței și faptelor de bine.

Viziunea Saftei și întemeierea Spitalului Brâncovenesc

La scurt timp după pierderea soțului, Safta Brâncoveanu i-a scris Mitropolitului Veniamin Costache, anunțându-l despre dorința de a întemeia un spital pentru cei bolnavi și lipsiți de sprijin.

Planul său era unul ambițios: nu doar să ridice o clădire medicală, ci să creeze o instituție care să se poată susține singură, având resurse proprii.

După inaugurarea spitalului, în 1840, Safta a ales calea monahismului, retrăgându-se la Mănăstirea Văratec, loc unde a trăit până la sfârșitul vieții sale. A murit în 1857 și a fost înmormântată, așa cum și-a dorit, în curtea bisericii mănăstirii.

Moștenirea Saftei și testamentul generozității

În testamentul său, Safta Brâncoveanu a lăsat o avere considerabilă pentru susținerea Spitalului Brâncovenesc. Printre bunurile donate se numărau moșii întinse, terenuri fertile, vii și clădiri comerciale. 

Domeniile Dăbuleni din județul Romanați, Comojeni, Nedeia și Nedeița, Măceșul și Măceșul Mare din Dolj, precum și terenurile Cernăteștilor din Săcuieni, asigurau venituri constante. La acestea se adăugau și casele și magazinele din București, ale căror chirii erau destinate întreținerii spitalului.

Safta Brâncoveanu a avut grijă să reglementeze clar activitatea instituției. În documentul său de ctitorie a menționat că pacienții trebuie primiți fără nicio deosebire „de neam, stare sau religie”, iar numărul acestora urma să fie adaptat veniturilor anuale. 

Spitalul devenise astfel o instituție deschisă tuturor, un model de filantropie și incluziune într-o epocă marcată de inegalități sociale.

Perioada de glorie și reconstrucția

De-a lungul deceniilor, Spitalul Brâncovenesc a fost un reper al medicinei românești. În urma unui incendiu devastator, clădirea a fost grav afectată, însă grație resurselor provenite din administrarea domeniilor donate de Safta, spitalul a fost reconstruit între 1880 și 1890. 

Noul edificiu era modern, cu 240 de paturi și dotări medicale impresionante pentru acea vreme. Medicii ofereau îngrijiri la cele mai înalte standarde, iar Eforia Spitalelor consemna anual progresele remarcabile realizate în acest centru medical. 

La intrare, vizitatorii erau întâmpinați de o sală decorată cu busturi, iar o scară de marmură ducea către cabinetele medicale și sălile de tratament, semn al eleganței și rafinamentului epocii.

Dificultățile din perioada interbelică

După reforma agrară din 1921, care a dus la exproprierea moșiilor familiei Brâncoveanu, spitalul a pierdut principalele sale surse de finanțare. Situația financiară a devenit critică, iar instituția risca să își înceteze activitatea. 

Intervenția Regelui Carol al II-lea a fost decisivă. Suveranul a alocat fonduri de la stat pentru a asigura funcționarea spitalului, recunoscându-i importanța istorică și medicală.

Spitalul în timpul războiului și perioada comunistă

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Spitalul Brâncovenesc a fost transformat într-o unitate medicală militară, având 500 de paturi destinate soldaților răniți. 

După instaurarea regimului comunist, în 1948, instituția a fost preluată de statul român, în timpul guvernării Petru Groza. Deși a continuat să funcționeze, spiritul de independență și tradiția filantropică a Saftei Brâncoveanu au fost înăbușite de ideologia vremii.

Demolarea și sfârșitul unui simbol

Cutremurul din 4 martie 1977 a oferit regimului Nicolae Ceaușescu pretextul ideal pentru a demara un amplu program de sistematizare urbană. Zona Spitalului Brâncovenesc, considerată de dictator potrivită pentru noile construcții ale „Epocii de Aur”, a fost inclusă în planurile de demolare.

În 1984 s-a emis ordinul oficial, iar pe 29 martie au început lucrările de distrugere a clădirii. În doar câteva săptămâni, edificiul care dăinuise peste un secol a fost ras de pe fața pământului, iar terenul a fost transformat ulterior într-un spațiu al noii infrastructuri urbane.

Dispariția spitalului a stârnit revoltă și durere în rândul bucureștenilor. Mulți o considerau o profanare a memoriei Saftei Brâncoveanu, o insultă adusă unei femei care dedicase întreaga sa avere binelui public.

Blestemul Saftei Brâncoveanu și căderea lui Ceaușescu

În testamentul său, Safta Brâncoveanu lăsase o avertizare solemnă: „Cel care va înstrăina și cel care va primi să adauge la avutul său vreuna dintre aceste, ceiace aparține spitalului, să fie depărtat de fața lui Hristos și socotit în veci de hrăpitor celor sfinte.” Această frază, scrisă cu o forță mistică, a fost interpretată de mulți drept un blestem.

La câțiva ani după demolarea spitalului, regimul Ceaușescu s-a prăbușit brusc și violent în decembrie 1989. Mulți au văzut în acest eveniment o împlinire simbolică a blestemului Saftei Brâncoveanu, o răzbunare a spiritului care nu a permis ca o operă născută din credință și compasiune să fie distrusă fără consecințe.

Moștenirea spirituală și memoria Saftei Brâncoveanu

Astăzi, Spitalul Brâncovenesc nu mai există fizic, dar amintirea lui continuă să trăiască în conștiința colectivă. Povestea Saftei Brâncoveanu rămâne un exemplu de altruism și credință, dar și o lecție despre fragilitatea patrimoniului cultural în fața ambițiilor politice.

Dacă zidurile spitalului au fost distruse, spiritul Saftei Brâncoveanu continuă să inspire. Ea a lăsat în urmă nu doar o instituție medicală, ci și un model de generozitate și dăruire umană care a supraviețuit timpului. Prin moștenirea sa, Safta Brâncoveanu a demonstrat că adevărata noblețe nu se măsoară în averi, ci în faptele care dăinuie dincolo de viață.

Astfel, legenda Spitalului Brâncovenesc este mai mult decât o pagină de istorie. Este o poveste despre iubire, credință, dăruire și despre forța invizibilă a celor care, chiar și după moarte, veghează asupra lumii lor. Iar blestemul Saftei Brâncoveanu, fie el simbolic sau nu, rămâne un avertisment despre ce se întâmplă atunci când sacrul este profanat de orgoliu și putere.

Citește și: Istoria Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu”, primul spital pentru copii din Europa de Est