La începutul secolului XXI, imaginea epocii interbelice românești este reconstituită nu doar prin documente oficiale sau cronici teatrale, ci și prin mărturii personale, filtrate de timp și memorie. Printre acestea, memoriile artistei Leni Caler ocupă un loc aparte. Actriță și cântăreață, personalitate marcantă a scenei bucureștene timp de peste trei decenii, Leni Caler își revede traseul profesional în volumul Artistul și oglinda – Repertoriu, roluri și parteneri de neuitat, redactat inițial în afara granițelor țării, în anii ’90, și publicat ulterior cu sprijinul comunității evreiești și al lui Geo Șerban. Cartea are mai degrabă tonul unei confesiuni mature, în care episoadele biografice sunt selectate cu luciditate, fără patetism, dar cu o atenție constantă pentru sensul lor formator.

Un destin artistic construit împotriva convențiilor

Deși a fost una dintre cele mai vizibile figuri ale Bucureștiului interbelic, numele Leni Caler este astăzi puțin cunoscut publicului larg. Această uitare nu ține doar de trecerea timpului, ci și de ruptura brutală produsă de istorie, care a întrerupt continuitatea firească a unei cariere excepționale.

Formarea sa artistică nu a urmat un traseu previzibil. Absolventă a Conservatorului particular de Artă Dramatică, condus de Alexandru Mihăilescu, Leni Caler a intrat în teatru cu dorința declarată de a schimba modul de joc scenic, propunând o interpretare mai directă, mai autentică și mai puțin rigidă.

Criticii vremii au remarcat rapid această combinație rară de naturalețe și rigoare. Ritmul intens al premierelor, emoția atent controlată și disciplina interioară erau dublate de o sinceritate pe care actrița însăși o considera esențială: „Acolo unde lipsește emoția, tehnica nu face nimic”. 

Examenul său de absolvire, susținut cu piesa Amorul veghează de Robert de Flers și G. A. de Caillavet, a reprezentat momentul în care tânăra actriță, la doar 22 de ani, a atras atenția unor nume importante ale criticii teatrale, precum Camil Petrescu și Mircea Ștefănescu. Camil Petrescu va observa încă de atunci existența unui stil personal, capabil să creeze o „contagiune irezistibilă” asupra publicului.

De la Teatrul Regina Maria la afirmarea unui stil propriu

La fel ca mulți actori aflați la început de drum, Leni Caler a debutat la Teatrul Regina Maria, sub direcția Luciei Sturza Bulandra. În mai puțin de doi ani, a ajuns să interpreteze roluri principale, semn al unei recunoașteri rapide a potențialului său artistic. 

Totuși, succesul timpuriu nu a determinat-o să se instaleze confortabil într-o formulă consacrată. Dimpotrivă, actrița a simțit nevoia de a explora alte direcții, de a colabora cu teatre și regizori diferiți, în căutarea unor roluri care să îi reflecte mai bine personalitatea.

În acest proces de definire a stilului, Leni Caler s-a îndepărtat treptat de tipologia „divei”, atât de prezentă în epocă. Un gest semnificativ în acest sens a fost acceptarea unor roluri în travesti, primul dintre ele fiind interpretat la Teatrul Fantasio, în Micul Lord, după F. H. Burnett. Alegerea acestor roluri nu era întâmplătoare, ci trăda o viziune artistică în care viața și teatrul se intersectau constant, fiecare alimentându-l pe celălalt.

Consacrarea definitivă vine odată cu activitatea de la Teatrul Maria Ventura, unde Leni Caler interpretează exclusiv roluri principale, alături de actori precum George Vraca și George Timică. 

Montările unor piese precum Florăreasa de George Bernard Shaw, Şoarecele și biserica de Fodor László sau Cum vă place de William Shakespeare îi oferă ocazia să lucreze cu regizori de prim rang, între care Soare Z. Soare, Victor Ion Popa și Victor Barnowsky. 

Aceste colaborări consolidează imaginea unei actrițe complete, capabile să treacă cu ușurință de la comedie la dramă, de la realism la stilizare.

Iubire, creație și fragilitatea unei epoci

Anul 1936 marchează un nou început odată cu deschiderea companiei „Comedia”, condusă de Sică Alexandrescu, inaugurată cu piesa Prima zi de primăvară. Curând însă, climatul politic devine tot mai ostil, iar legislația antisemită limitează drastic posibilitățile de expresie artistică. Leni Caler, asemenea multor altor artiști evrei, este constrânsă să își continue activitatea la Teatrul Barașeum, spațiu care devine refugiu pentru cei excluși din circuitul oficial.

În ciuda dificultăților, devotamentul față de teatru rămâne neclintit. În 1944, la finalul războiului, actrița inițiază, alături de George Vraca, o nouă companie teatrală, sub direcția soțului ei, Scarlat Froda. Este încă o dovadă a credinței sale în forța artei, chiar și într-un context profund instabil. 

Naționalizarea instituțiilor culturale, survenită la scurt timp după interpretarea memorabilă din Pygmalion (Florăreasa) la Teatrul Victoriei, va marca însă începutul declinului. Până în 1957, când pleacă în exil în Germania, Leni Caler mai urcă pe scenă de doar trei ori la Teatrul Municipal.

Această retragere forțată este amplificată de dispariția unor figuri esențiale din viața sa: Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Soare Z. Soare. Odată cu ei, se stinge și o lume, cea a gloriei interbelice, pe care actrița o purta încă vie în memorie.

Leni Caler ca sursă de inspirație și simbol al feminității

Dincolo de cariera scenică, portretul lui Leni Caler se conturează prin relațiile intelectuale și afective pe care le-a avut. Prima dintre ele, cea cu Camil Petrescu, este marcată de admirație și formare culturală. 

Mai tânără cu zece ani, Leni îl privește ca pe un mentor, acceptând exercițiul riguros al lecturii și reflecției. Nu este întâmplător că personajele feminine din romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust par să păstreze ceva din personalitatea ei, așa cum sugera și Mihail Sebastian.

Relația cu Sebastian, dramaturg și critic de origine evreiască, adaugă o nouă dimensiune acestui portret. Legătura lor, care depășește prietenia, este documentată în Jurnalul său, unde iubirea, muzica, creația și antisemitismul se împletesc într-o confesiune profundă. Dedicarea piesei Jocul de-a vacanța actriței și identificarea personajului Corina cu Leni Caler confirmă impactul pe care aceasta l-a avut asupra creației sale.

Admirația nu se oprește aici. Tudor Arghezi, cunoscut pentru spiritul său critic sever, îi dedică un poem în proză în Bilete de papagal, recunoscând în ea mai mult decât o actriță, o prezență care depășește limitele scenei. Tudor Mușatescu îi oferă, la rândul său, rolul principal din Visul unei nopți de iarnă, jucat alături de George Vraca.

În afara contextelor politice și relaționale, povestea lui Leni Caler rămâne, în esență, istoria unei pasiuni absolute pentru teatru. Întrebarea pe care și-o adresează într-un interviu realizat de Mihail Sebastian — „Dacă într-o zi s-ar întâmpla să nu mai fac teatru, ce aș face cu tot ce este în mine?” — sintetizează drama și măreția unei vieți dedicate artei, într-o epocă în care scena era, pentru ea, forma supremă de existență.

Citește și: Starurile Bucureștiului interbelic: Actrița Nora Piacentini, eleva marelui Notarra, și-ar fi pus capăt zilelor la 40 de ani