Din ștrandurile care odată umpleau malurile lacului Tei n-a mai rămas, practic, nimic în picioare — doar ruine năpădite de vegetație, pe unde, cu o generație sau două în urmă, mii de bucureșteni își petreceau fiecare duminică de vară. Acolo a funcționat, până spre anii '90, unul din câteva ștranduri de pe malul lacului, surse diferite vorbesc de șase, șapte sau opt, locul în care, vara, veneau zeci de mii de bucureșteni care nu aveau nicio șansă să prindă un bilet de tren spre mare.

Înainte de ștranduri, doar caniculă și scăldat la întâmplare

Până la finalul anilor '20, Bucureștiul nu avea niciun ștrand modern, cu bazine special construite, dar asta nu înseamnă că oamenii nu se răcoreau deloc. Cursul Dâmboviței era transformat, informal, în loc de scăldat de bucureștenii mai puțin pretențioși, în timp ce cei cu mai multă dare de mână preferau băile mai vechi, de tipul "Apelor Minerale" din sudul orașului. Abia la finalul anilor '20 și începutul anilor '30 a devenit ideea de ștrand un subiect "arzător" de dezbatere publică, iar presa vremii relatează că până și Nicolae Iorga ar fi avut rezerve față de un asemenea proiect pentru Capitală — cel puțin așa rezultă dintr-un articol polemic din "Vremea", din 1929, care îi parafraza ironic poziția, sugerând că orașul ar avea nevoie mai întâi de băi pentru popor și de biblioteci. Disputa s-a stins, spune presa anului 1930, odată cu deschiderea unui ștrand la Șosea, lăudat la vremea respectivă drept "cel dintâi" al orașului și descris ca un succes neașteptat de mare.

Patru ștranduri pentru un oraș întreg

Lucrurile s-au mișcat după aceea, dar nu suficient de rapid. În 1936, Bucureștiul avea doar patru ștranduri: Kiseleff, Tirul, Obor și Lido. Cel din urmă, amplasat pe Bulevardul Magheru, era descris de presa interbelică drept un fel de bijuterie elegantă strecurată între blocuri și trafic, cu un bazin de mozaic albastru și mese umbrite la care se serveau siropuri reci — un loc al tinereții și al protipendadei, accesibil mai mult prin aparență decât prin biletul de intrare. La un an distanță, vara lui 1937 a adus o caniculă pe care presa o descria în termeni apocaliptici: trotuare care, spuneau ziarele zilei, ajungeau la 60 de grade — o cifră pe care istoricii de azi o privesc cu rezerve, având în vedere mijloacele de măsurare ale epocii. Bulevardele s-au golit, tramvaiele circulau aproape fără călători, iar mii de oameni s-au refugiat la ștranduri, inclusiv cei care, în alte zile, ar fi considerat scăldatul nepotrivit pentru rangul lor.

Floreasca, plaja de lac a orașului

Pentru cei din partea de nord-est a Capitalei, refugiul de vară era lacul Floreasca. Acolo, în Parcul Bordei, amenajat în 1936 pe malul apei, bucureștenii făceau plajă direct pe iarbă sau pe pontoane improvizate și se scăldau în zonele special delimitate ale lacului. Nu era un ștrand cu bazine de beton, ci mai degrabă o plajă urbană, cu apă de lac în loc de mare, dar suficientă, în zilele toride, ca să adune lumea pe mal.

Tei, ștrandul popular al comunismului

Dacă perioada interbelică a fost epoca ștrandurilor elegante, deceniile comuniste au transformat scăldatul într-un ritual de masă. Cu litoralul inaccesibil pentru cei mai mulți, iar duminica fiind singura zi liberă a "oamenilor muncii", lacul Tei a devenit unul dintre principalele puncte de refugiu ale orașului, alături de Floreasca și Băneasa. Aleile umbroase de sălcii și plopi, bazinele, plimbările cu vaporașul și hidrobicicleta, mesele de șah și table întinse la malul apei — toate acestea umpleau duminicile de vară până la refuz, iar tramvaiele care duceau spre ștrand erau, potrivit unor relatări, suplimentate special ca să facă față mulțimii.

Vara aceasta a luat și o întorsătură tragică. Duminică, 6 august 1967, bacul "Haiducul", care făcea curse zilnice între debarcaderul Parcului Tei și malul ștrandului, a fost surprins de o furtună puternică. Supraîncărcat (relatările vorbesc de aproape 200 de oameni la bord, față de o capacitate de 120), vaporașul s-a răsturnat. Tragedia a fost mușamalizată de autoritățile comuniste, care au interzis presei să vorbească despre ea; abia presa străină și diplomații occidentali au relatat atunci despre o catastrofă pe un lac din periferia Bucureștiului, cu un număr de victime estimat la apropape 100 de persoane — cifră rămasă, până azi, neconfirmată oficial.

Ce s-a ales de ele

După 1990, poluarea tot mai mare a lacurilor bucureștene a pus capăt scăldatului, iar ștrandurile de la Tei, Floreasca și din alte zone ale orașului au fost abandonate pe rând. Proiectele de reamenajare a salbei de lacuri din jurul Capitalei au rămas, ani la rând, doar pe hârtie, iar ce a mai rămas din ștranduri sunt ruinele pe unde, cu o generație sau două în urmă, mii de bucureșteni își petreceau fiecare duminică de vară.

Citește și Lacurile din București: 20 de repere acvatice cu povești 

Fotografie creată cu ajutorul AI