Există un București care nu se vede în pliantele turistice și nici în postările cu cafenele de specialitate. Un București care nu defilează pe bulevarde, ci își trăiește viața pe marginea lor, în locuri unde orașul pare că a uitat să ajungă. Aici, dreptul la oraș nu este un dat, ci o luptă zilnică pentru vizibilitate, demnitate și supraviețuire.

Persoanele LGBTQ+: între enclavă și izolare

Bucureștiul a făcut pași semnificativi în ultimii ani în recunoașterea simbolică a comunității LGBTQ+. Există festivaluri ca Pride, câteva localuri „safe”, campanii de awareness, chiar și o timidă vizibilitate în media mainstream. Dar dincolo de centru și de activismul digital, realitatea cotidiană a multor persoane queer rămâne marcată de precaritate, frică și auto-cenzură.

Pentru mulți tineri LGBTQ+ care vin din orașe mici sau sate, Bucureștiul pare inițial o promisiune de libertate. Dar fără o rețea de sprijin sau un loc de muncă stabil, ei riscă rapid marginalizarea: chirii inaccesibile, discriminare la angajare, absența sprijinului familial. Unii ajung să trăiască la limita subzistenței, în camere închiriate la comun, în anxietate constantă.

Spațiile „safe” sunt puține și fragile. De cele mai multe ori, protecția vine din invizibilitate: un nume neutru pe interfon, o apariție „conformă”, o tăcere strategică în birou. Într-un oraș atât de mare, mulți se simt totuși captivi într-un cerc mic, în care libertatea e condiționată de context, oră și loc.

Fără adăpost: vieți în așteptare

În subsolurile blocurilor, pe băncile de la Gara de Nord sau în ruinele industriale de pe Splai, trăiesc sute de persoane fără adăpost care nu sunt înregistrate în niciun sistem oficial. Majoritatea sunt bărbați de vârstă medie, dar tot mai multe sunt femei sau tineri care au părăsit centrele de plasament.

Accesul la adăposturi este limitat, iar condițiile sunt adesea descurajante. Mulți preferă strada, unde, în ciuda pericolelor, păstrează un control iluzoriu asupra propriei vieți. Ajutorul vine din rețele informale: voluntari, ONG-uri, oameni care „cunosc locul”.

Orașul nu le oferă aproape niciun spațiu. În metrou sunt tolerați doar temporar. În spitale sunt trimiși „la observație” și externați după o noapte. În parcuri, sunt alungați. Sunt acolo, dar nu trebuie să se vadă. Bucureștiul le cere să nu încurce fluxul.

Minoritățile etnice: prezent continuu

Pentru romi, prezența în oraș este adesea negociată la nivelul cel mai de jos al locuirii, muncii și interacțiunii cu autoritatea. Cartierul Ferentari, de exemplu, nu este doar un simbol al sărăciei, ci un teritoriu stigmatizat, izolat prin infrastructură, media și politici urbane.

Aparența multietnică a orașului nu este dublată de o reală incluziune. Oamenii sunt acceptați ca „personal de sprijin” – în construcții, în curățenie, în piețe – dar rareori văzuți ca cetățeni cu drepturi culturale, politice sau urbane. De la accesul la școală până la accesul la cultură, orașul se ferește să recunoască diversitatea ca normalitate.

Cine are dreptul la oraș?

Conceptul de „drept la oraș”, teoretizat de Henri Lefebvre, nu se referă doar la accesul fizic la spațiul urban, ci și la capacitatea de a-l transforma, de a-l trăi în mod liber și demn. În București, acest drept este profund inegal distribuit.

Există o arhitectură invizibilă a excluderii: limbajul, prețurile, infrastructura, controlul vizual și auditiv al spațiilor. Mulți dintre cei care trăiesc la marginea acestei structuri nu sunt lipsiți de voce, ci de ascultători.

Concluzie: dincolo de empatie

A vorbi despre comunitățile marginale nu înseamnă a le compătimi, ci a le recunoaște ca parte legitimă a orașului. Nu sunt excepții, nu sunt accidente sociale. Sunt locuitori. Au memorii, rutine, nevoi, aspirații. Bucureștiul lor este la fel de real ca al oricui.

Recuperarea acestui „oraș nevăzut” nu se face doar prin politici sociale sau proiecte punctuale, ci printr-o schimbare profundă de perspectivă: să nu mai vedem centrul ca normă și marginea ca deviere. Să acceptăm că un oraș viu este un oraș pentru toți.