La începutul secolului al XX-lea, Bucureștiul era un oraș aflat în plină transformare. Bulevardele largi, inspirate de modelul parizian, cafenelele elegante și magazinele de lux încercau să facă uitată imaginea de târg balcanic.

Bucureștiul la 1900 – un oraș în schimbare și tentația dulciurilor fine

Pe măsură ce clasa de mijloc prospera și aristocrația adopta obiceiurile occidentale, consumul de delicatese începea să devină un semn al modernității.

În acest context, dulciurile rafinate aveau un rol aparte. Cofetăriile și saloanele erau locuri de întâlnire pentru elitele capitalei, unde se discutau politică, literatură sau artă, iar ciocolata, încă privită ca un produs exotic, devenise simbolul rafinamentului.

 Importată din Viena sau Paris, ciocolata era inaccesibilă majorității bucureștenilor, dar pentru cei care își permiteau luxul, ea reprezenta gustul civilizației occidentale.

Familia Zamfirescu – de la lumânări și săpunuri la visul ciocolatei

Povestea ciocolatei românești nu ar fi fost posibilă fără spiritul antreprenorial al unei familii care, cu mult înainte de a visa la praline și tablete, ridicase o mică industrie a lumânărilor și săpunurilor. 

În jurul anului 1840, primul Constantin Zamfirescu, originar din Muscel, s-a stabilit la București și a cumpărat un teren în Dudești. Acolo a deschis o topitorie de grăsimi și a început să producă lumânări, atât de necesare în epoca în care iluminatul public era încă un experiment.

Curând, a investit și în două cazane pentru săpun de rufe, iar succesul a fost imediat. Lumânările lui ajungeau la case boierești și chiar la Curtea Domnească. 

Mai târziu, cu o intuiție comercială rară, a început să importe esențe de parfum din Franța, de la Grasse, și să producă săpunuri de toaletă destinate elitei. Într-un București în care rafinamentul devenea tot mai important, afacerea a prosperat, aducându-i faimă și avere.

După moartea sa, în 1865, nepoții Constantin și Olimp Zamfirescu au preluat spiritul de întreprinzători ai familiei. Niciunul nu știa că, la câteva decenii distanță, numele lor avea să fie legat de prima mare fabrică de ciocolată din România.

De la Atelierul lui Bresson la Fabrica Zamfirescu

În 1891, industriașul francez F. Bresson a pus bazele primei fabrici de ciocolată din țară, pe actualul bulevard Kogălniceanu. Era o inițiativă riscantă într-o Românie ortodoxă, unde tradițiile culinare erau departe de rafinamentele occidentale. Totuși, ideea a prins contur.

Câțiva ani mai târziu, în 1898, frații Zamfirescu au reușit să cumpere fabrica, folosindu-și economiile și moștenirea de la bunicul lor. La început, laboratorul funcționa modest pe strada Honțig, iar magazinul principal se afla pe Bulevardul Elisabeta. 

Frații mergeau personal cu trăsura să distribuie ciocolata în București și chiar în orașe apropiate, precum Ploiești sau Giurgiu.

După ce Olimp s-a retras, Constantin Zamfirescu a rămas singur la cârma afacerii și a luat o decizie hotărâtoare: să investească masiv pentru a transforma mica fabrică într-un competitor de talie europeană. 

A cumpărat un teren pe Calea 13 Septembrie, a adus utilaje moderne din Germania și a studiat metodele de producție din Elveția și Austria. Rezultatul? O ciocolată fină, apreciată rapid de consumatorii bucureșteni.

Ascensiunea ciocolatei românești – recunoașterea regală și legătura cu localul Capșa

Succesul s-a văzut repede. În 1906, Frédéric Damé nota în lucrarea „Bucureștiul în 1906” că fabrica Zamfirescu avea vânzări anuale de aproape 800.000 de franci elvețieni — o sumă colosală pentru acea vreme.

Calitatea produselor a atras atenția Casei Regale a României, iar ciocolata Zamfirescu a devenit furnizor oficial al acesteia. Această recunoaștere era mai mult decât o distincție onorifică: era garanția supremă a calității. 

În acea perioadă, să fii furnizor al Casei Regale însemna să intri în cercul select al marilor afaceri de prestigiu din țară.

Momentul de consacrare a venit în 1922, când celebra casă Capșa, loc de întâlnire al aristocrației, scriitorilor și politicienilor, a permis fabricii să folosească marca „Capșa SAR” pe etichetele sale. 

Capșa era sinonim cu luxul, cu mesele elegante și cu deserturile care făceau istorie. Asocierea cu ea a ridicat ciocolata Zamfirescu la rang de adevărat simbol al rafinamentului bucureștean.

În anii ’30, fabrica devenise una dintre cele mai importante din sud-estul Europei. Avea magazine proprii în București, Iași, Chișinău și Sinaia, iar produsele sale se bucurau de o faimă comparabilă cu a marilor ciocolaterii vieneze sau pariziene.

Anecdote din viața interbelică – Iuliu Maniu și Regina Maria

În plină glorie, fabrica a devenit și sursa unor episoade savuroase, păstrate în memoria publicului. Una dintre cele mai cunoscute povești îl are ca protagonist pe Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc.

Aflat la Sinaia pentru o întrevedere cu Regina Maria, Maniu a trecut înainte prin cofetăria Zamfirescu. Încântat de vitrinele pline cu praline, bomboane și cutii ornate cu panglici, a zăbovit mai mult decât trebuia. A cumpărat dulciuri pentru regină, dar a ajuns în întârziere la întâlnire.

Când a fost întrebat de motiv, Maniu a răspuns sec că a fost reținut de „treburi de stat”. Povestea a stârnit râsete și a intrat în anecdotica politică a epocii, demonstrând totodată prestigiul de care se bucura marca Zamfirescu.

Declinul sub comunism – tragedia unei dinastii

Toată această poveste de succes avea însă să fie curmată brutal după 1945, odată cu instaurarea regimului comunist. În 1948, fabrica a fost naționalizată, iar Constantin Zamfirescu a pierdut tot ceea ce construise într-o viață.

Lovitura a fost devastatoare. Omul care ridicase o industrie din nimic și reușise să facă din ciocolata românească un produs de elită nu a putut suporta pierderea. Într-o criză de disperare, Constantin Zamfirescu s-a sinucis, aruncându-se pe geam.

Familia sa a încercat să fugă din țară pe Marea Neagră, dar a fost prinsă și deportată în Bărăgan. Tradiția dulce a dispărut sub greutatea regimului.

 Fabrica a fost unită cu alte două și reorganizată sub numele de „Întreprinderea de Produse Zaharoase”, un mastodont industrial lipsit de rafinament, unde standardizarea a înlocuit diversitatea și calitatea.

Moștenirea uitată a ciocolatei Zamfirescu

Astăzi, foarte puțini își mai amintesc de gloria „Ciocolatei Zamfirescu”. Povestea ei rămâne însă un episod important din istoria urbană și gastronomică a României. Ea vorbește despre ambiția unei familii, despre transformările capitalei și despre modul în care modernitatea a pătruns și în obiceiurile alimentare.

În Europa interbelică, ciocolata era un simbol al progresului, iar România, prin fabrica Zamfirescu, nu a rămas în urmă. Alături de nume mari precum Capșa, brandul a contribuit la conturarea imaginii unui București cosmopolit, unde rafinamentul nu era doar apanajul aristocrației, ci începea să devină parte din cultura urbană.

Deși regimul comunist a distrus această tradiție, povestea Zamfirescu rămâne un exemplu de viziune și perseverență. Este amintirea unei epoci în care dulcele nu era doar desert, ci un simbol al modernității, al rafinamentului și al dorinței de a aduce Bucureștiul mai aproape de marile capitale europene.